Tag: păcat

Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.

Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au  răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!

Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul  de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.

Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.

Întreaga istorie umană se constituie ca o  topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.

Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.

S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).

Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.

Minunea iertării – Psalmul 32; Psalmul 51 (2)

5. Iată că sunt născut în nelegiuire,

şi în păcat m-a zămislit mama ta.

6. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii:

fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu!

7. Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat;

spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada.

8. Fă-mă să aud veselie şi bucurie,

şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.

9. Întoarce-ţi privirea de la păcatele mele,

şterge toate nelegiuirile mele! (s. n.)

Păcatul a biruit în mine datorită naturii mele păcătoase (v. 5), incompatibilă şi neputincioasă în faţa cerinţei Tale ca “adevărul să fie în adâncul inimii” (v. 6a). De aceea “fă dar să pătrundă înţelepciunea (de a nu mai păcătui şi de a merge în direcţia aşteptărilor Tale) înlăuntrul meu! (v. 6b). Această lucrare se poate realiza după ce vechile ziduri ale păcatului au fost dărâmate, după ce sunt curăţit şi spălat prin asistenţa oferită de Domnul. Astfel voi putea avea parte de bucurie şi veselie (v. 8).

10. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,

pune în mine un duh nou şi statornic!

11. Nu mă lepăda de la Faţa Ta

şi nu lua de la mine Duhul Tău Cel Sfânt! (s. n.)

Dacă am recunoscut că am o natură păcătoasă (v. 5) iar cerinţa Ta de Dumnezeu este ca adevărul să fie în adâncul inimii, atunci ajută neputinţei mele tocmai prin puterea Ta: Tu, Doamne, poţi zidi în mine o inimă curată şi poţi pune un duh nou şi statornic tocmai prin apropierea de Faţa Ta, prin puterea Duhului Tău Cel Sfânt!

12. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,

şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!

13. Atunci voi învăţa pe cei ce le calcă,

şi păcătoşii se vor întoarce la Tine (s. n.).

Dacă îmi dai putere prin Duhul Sfânt atunci, cu bucuria lucrării Tale de mântuire în inima mea, îi voi învăţa pe alţii care sunt căile Tale minunate. Cu o inimă înnoită îi pot învăţa cine eşti Tu şi “păcătoşii se vor întoarce la Tine“ (v. 13b).

14. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!

Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,

Şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.

15. Doamne, deschide-mi buzele,

şi gura mea va vesti lauda Ta (s. n.).

Lauda lui Dumnezeu este strict legată de izbăvirea de vină. Căpătând iertare, pot izbucni în laude ca expresie tocmai a iertării primite. Aşa că Domnul Însuşi îmi va deschide buzele să pot vesti altora lauda Lui.

Să nu uităm însă cu cine avem de a face: David, după ce a fost autorul moral al unei crime şi a păcătuit cu nevasta unui alt bărbat, acum îşi cere iertare de la Dumnezeu şi promite că izbăvirea sa de vină înaintea lui Dumnezeu va fi urmată de lauda lui Dumnezeu în faţa oamenilor, învăţându-i pe cei păcătoşi calea către Dumnezeu.

Poate că mulţi dintre noi refuză să vadă o privelişte a iertării lui Dumnezeu în cei care au păcătuit dar şi s-au pocăit într-un mod real de păcatul lor. Refuzăm de multe ori să-i considerăm pe cei iertaţi de Dumnezeu adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu, situaţie care mărturiseşte, poate, de neiertările noastre camuflate în pretinse şi false dovezi de neprihănire! Ca semn al propriului zbucium sufletesc, vom încerca atunci să le tulburăm pacea pe care au primit-o de la Dumnezeu, poruncindu-le respectarea propriilor noastre canoane.

Să împovărăm pe cel eliberat? Tocmai unor astfel de îndoieli răspunde pasajul următor:

16. Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus:

dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.

17. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:

Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

18. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului,

şi zideşte zidurile Ierusalimului!

19. Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi;

atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei (s. n.).

Elementele cultuale nu sunt camuflaje pentru acoperirea ceremonială a păcatelor ci ar trebui să fie tocmai o expresie a iertării păcatelor şi a bucuriei închinării în faţa Dumnezeului Cel Sfânt. Când eu însumi sunt jertfa plăcută adusă ca închinare lui Dumnezeu (Rom. 12:1), pot aduce jertfe neprihănite (vezi şi Evrei 13:15-19). Când sunt lucrarea zidită din temelii şi din interiorul fiinţei de către Duhul Sfânt, atunci pot lucra spre zidirea altora!

Şi Tu ai iertat vina păcatului meu! (Ps. 32:5b)

Cu această bucurie a iertării păcatului şi a eliberării de vinovăţie, David scrie Ps. 32 ca o mărturie clară şi pentru alţi oameni că Dumnezeu iartă pe cel care are duhul zdrobit şi mâhnit pentru a-i da iertare şi bucuria mântuirii.

“Probabil că adânca sa pocăinţă pentru marele păcat săvârşit a fost urmată de o aşa pace, încât David a fost călăuzit să-şi reverse duhul în armonia caldă a acestui cântec… În Psalmul 51 David promisese că-i va învăţa pe păcătoşi căile Domnului (Ps. 51:11-13), iar aici [Ps.32] el o face în cel mai eficient mod. ” 2

Cum îi învaţă David pe alţii că pot căpăta iertarea?

6. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită!

Şi chiar de s-ar vărsa ape mari,

Pe el nu-l vor atinge deloc.

Iertarea şi protecţia lui Dumnezeu sunt motive suficiente pentru celebrarea relaţiei cu Dumnezeu:

7.  Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz,

Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire.

8.  „Eu, zice Domnul te voi învăţa, şi-ţi voi arăta

calea pe care trebuie să o urmezi,

te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

9.  Nu fiţi ca un cal sau un catâr fără pricepere,

pe care-I struneşti cu un frâu şi zăbală cu care-I legi,

ca să nu se aproprie de tine.

10. De multe dureri are parte cel rău,

dar cel ce se încrede în Domnul,

este înconjurat cu îndurarea Lui.

11. Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă!

Scoateţi strigăte de bucurie,

toţi cei cu inima fără prihană!


2 C. H. Spurgeon, op. cit., pag. 81; apud. B. Fărăgău, op. cit., pag. 160.

Minunea iertării – Psalmul 32; Psalmul 51 (1)

Acum, poate mai mult ca niciodată în istorie, am învăţat (şi suntem instruiţi mediatic) atât de bine a întinde degetul acuzator întotdeauna spre celălalt.  Ştim atât de bine să vorbim ironic de greşelile şi defectele altora, fără a ne aminti de propria vinovăţie şi neputinţă. Suntem flămânzi de mărturisirile altora (mediatizate şi dramatizate până la limita parodiei şi a patetismului ieftin în emisiuni de genul Surprize, surprize sau Iartă-mă), mărturisiri care să le camufleze pe ale noastre. Ne-am format atât de bine o cultură a “celuilalt”, a discursului exterior ce permite sugrumarea introspecţiei şi nebuna fugă de vinovăţie, de acuzările conştiinţei.

Dar oare ce rămâne din noi, ca fiinţe umane, atunci când privim dincolo de copertina status-ului social, dincolo de un anumit nivel al inteligenţei sau dincolo de o locvacitate superficializatoare? Ne alegem cu o afectivitate bolnavă ca refugiu al egocentrismului deviant, paranoic, cu o sensibilitate strivită de urâţenie şi denaturare … Pentru completare, vă sugerez să vă luaţi pastila zilnică a filosofiei de viaţă oferite de emisiunile de actualităţi, plus ceva  divertisment condimentat şi puţină expunere sub “binecuvântata” ploaie de ficţiuni reale a discursurilor publicitare.

Oare mai are vreo relevanţă învăţătura biblică despre păcat şi despre iertare?

Cele două învăţături sunt indisolubil legate între ele: când s-a renunţat la viziunea biblică a naturii umane corupte, inevitabil s-a renunţat şi la nevoia iertării şi a mântuirii. Bisericile, din comunităţi de oameni mântuiţi ce propovăduiesc şi altora iertarea de păcate, multe dintre ele s-au transformat astfel în societăţi de caritate şi săli de spectacole.

Oare mai există posibilitatea refacerii unei vieţi distruse? Există oare evadare din contingenţă şi imanenţa generatoare de atâtea destine umane în derivă? Mai pot fi Psalmii relevanţi timpurilor noastre postmoderne?

Psalmul 32 oferă certitudinea minunii iertării unui păcătos de către Dumnezeul Cel Viu:

1. Ferice de cel cu fărădelegea iertată,

şi de cel cu păcatul acoperit!

2. Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea,

şi în duhul căruia nu este viclenie! (s. n.)

Iată nişte enunţuri conclusive ale unui om care a comis păcate şi fărădelegi, un om care a întocmit nelegiuiri cu viclenie! Fericirea sa reală s-a actualizat după o reală stare de apăsare a păcatului ascuns, a fărădelegii neiertate:

3. Câtă vreme am tăcut,

mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.

4. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea;

mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. (s. n.)

Starea de apăsare a păcatului acoperit (de noi în fărădelege şi minciună, nu de Dumnezeu în adevăr şi mântuire) este o stare entropică, de decădere şi descompunere psihică. Întreaga cultură şi producţie de valori contemporane sunt amprentate de “gemete necurmate”. Ne apasă un univers pe care l-am descris fără Dumnezeu cu o emfază pseudo-ştiiţifică şi suntem stigmatizaţi de perspectiva unui haos global şi de viziuni fataliste, catastrofice (subiecte ce dictează o bună parte din liniile ideatice ale producţiilor literare şi cinematografice).

Pentru îndulcirea conştiinţei cinice a modernităţii târzii, suntem serviţi cu savoarea culturii divertismentului şi a pseudo-evenimentului, a paradisurilor comandate de operatorii de imagine. Ni se lipeşte de conştiinţă (cu o violenţă amabilă) strălucirea unui zâmbet dictat doar de filosofia marketingului social “e mai bine cu noi decât fără noi”, zâmbet ce camuflează gândirea paranoică a alienării: “de ce îmi respiri aerul?” sau “daţi-mi voie să exist şi eu!”.

Dincolo de toate acestea, fiecare dintre noi a ajuns, cel puţin o dată, să pipăie artificialitatea matricei culturii noastre ce acoperă o epuizare evidentă, cultură a implanturilor artificiale ce “exportă” zâmbet larg şi  tineresc unor suflete bătrâne, bolnave.

Ne rămân două alternative:

1. Mărturisirea problemei, a bolii, pentru a căuta soluţia, vindecarea.

2. Izolarea cu orice preţ în sectă şi în extremă, izolare sau refugiu care să atenueze inevitabila frustrare a conştiinţei deviante (sporturi extreme, hobby-uri extreme, divertisment extrem, stil de viaţă extrem, filosofii, politici şi religii extreme, etc.).

David, în cele din urmă, a ales prima variantă:

5. Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu,

şi nu mi-am ascuns fărădelegea.

Am zis: ”Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” (s. n.)

Versetul 5 din Psalmul 32 face referire la Psalmul 51 ca o mărturie a pocăinţei reale a lui David 1:

1. Ai milă, Dumnezeule, în bunătatea Ta!

După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! (s. n.)

Prezenţa maiestăţii divine reclamă în primul rând conştientizarea diferenţei de statut ontologic între om ca şi creatură, între cel ce a săvârşit fărădelegi şi a stricat ordinea creaţiei şi Creatorul, Cel ce a făcut toate lucrurile bune, singurul care poate mântui creaţia din decăderea sa. Pot cere “ştergerea” fărădelegilor atunci când Dumnezeu reprezintă singura mea modalitate de evadare din:

circularitatea existenţială a unei fiinţări entropice: păcat, decădere, moarte (cum spune Eclesiastul: sub soare toate împlinirile vieţii se frâng în moarte);

circularitatea hermeneutică a imposibilităţii construirii vreunui sens în orizontul închis al umanităţii considerată ca punct de plecare şi de finalitate a oricărui demers interogativ cu privire la sensul vieţii: “cine sunt eu?”, “ce sens am?”, etc. (sub soare totul este doar deşertăciune şi goană după vânt).

Când sunt conştient de păcătoşenia mea (centrarea exclusivă pe un ego mereu flămând de apreciere) şi de starea decăzută, de ruptură reală dintre judecăţile conştiinţei şi realităţile factuale, atunci voi cere ajutorul lui Dumnezeu. Voi fi conştient că doar “invazia de afară” a prezenţei lui Dumnezeu poate aduce mântuire din cortegiul funerar al existenţei în păcat. Dar când vin în faţa Dumnezeului Celui Viu, voi fi conştient de mila şi de bunătatea Lui, invocând îndurarea Lui.

2. Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea,

Şi curăţeşte-mă de păcatul meu!

3. Căci îmi cunosc bine fărădelegile,

Şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. (s. n.)

Dar dacă îmi cunosc bine fărădelegile şi voi conştientiza grozăvia păcatului meu, voi cere spălarea cu desăvârşire de nelegiuirile mele, iar aceasta pentru că păcatul mă ucide în conştiinţa mea. Având acest “detector” al păcatului în mine – conştiinţa – mă voi raporta corect la păcat (este al meu) şi la Dumnezeu:

4. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit

şi am făcut ce este rău înaintea Ta;

aşa că vei fi drept în hotărârea Ta,

şi fără vină în judecata Ta (s. n.).

Păcatul meu este o atingere a demnităţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, o grefă a unei creaţii malefice în creaţia lui Dumnezeu, o falie în armonia creaţiei divine. Dumnezeu nu-l recunoaşte ca fiind creaţia Sa, atrăgând astfel judecata pentru că El judecă ce este rău ca să rămână “fără vină” şi “drept în hotărârea” Lui.


1 “În comentariul său pe psalmi, Spurgeon afirmă că Psalmul 32 a fost scris după Psalmul 51 iar amândoi psalmii au fost scrişi ca urmare a pocăinţei lui David, după ce a păcătuit cu Bat-Şeba şi după ce l-a ucis pe Urie” (Beniamin Fărăgău, Romani, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1999, p. 158; se face trimitere la C. H. Spurgeon, The Treasury of David, vol. I, Hendrikson Publishers, Peabody, Massachusetts, p. 81).

%d bloggers like this: