Tag: modernitate

Ura de sine a Americii

Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Sursa: Evenimentul Zilei, 19 iunie 2010

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Autor: Vlad Stoicescu

Cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – între “ideea bună, aplicată prost” şi execuţiile în masă.

Un bilet cumpărat din Moscova şi cinci schimbări de tren te duceau la începutul anilor ’30 în oraşul viitorului. Unul care nici măcar nu figura pe hartă. După opt zile petrecute pe şinele de fier care tăiau întinderile nesfârşite ale Rusiei, trenul oprea brusc în mijlocul stepei şi un ţipăt strident anunţa: “Magnitogorsk!”.

Oamenii coborau, se uitau pierduţi de jur împrejur şi îl întrebau pe conductor: “Mai e mult până în oraş?”. Răspunsul cădea invariabil: “Doi ani”.

Aceasta ar putea fi imaginea chintesenţială a unei istorii care a reinventat organizarea socială, ridicând din subterană cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – comunismul.

Povestea hibridului urban Magnitogorsk, documentată magistral într-una din cărţile de referinţă ale sovietologiei – “Muntele magnetic” a lui Stephen Kotkin – e dovada ultimă că socialismul de croială sovietică a pus laolaltă datele unei religii seculare, prinzând în plasa miturilor sale milioane de “credincioşi”.

Despre toate acestea a vorbit miercuri seară Vladimir Tismăneanu, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat cea de-a treia întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Monica Lovinescu”. Prelegerea profesorului de la Maryland a pus reflectoarele pe elementul care intrigă cel mai mult la ideologia comunistă: mesianismul proiectat al misiunii sale.

FAPTE ŞI FAPTE

Cum se modifică emoţiile în societăţile-laborator

O legendă bântuie lumea de câteva decenii: “comunismul a fost o idee bună, aplicată prost”. Magnetismul ei explică mecanismul prin care “răul” a ajuns, acum o sută de ani, o categorie politică în sine. Matematica nu convinge: deşi a ucis mai mult decât nazismul, socialismul de stat are astăzi dreptul de a se prezenta ca o alternativă acceptabilă.

În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, paradoxul s-ar traduce astfel: “Îi condamnăm pe cei care neagă crimele Holocaustului, un lucru extrem de normal, dar n-avem o problemă cu persoanele care neagă crimele comunismului. Cele două sisteme totalitare sunt inseparabile. E un fapt istoric că seminţele bolşevismului au determinat apariţia fascismului. Cineva mi-a răspuns odată la acest argument, spunând ‘domnule, există fapte şi fapte’. Aici s-a ajuns cu relativizarea”.

Utopia egalităţii

Pe de altă parte, fantomele comunismului nu sunt orice fantome. Ele bântuie cu furie egală şi trecutul şi spectrul viitorului. Explicaţia? “Socialismul de stat e o religie seculară. Asta se întâmplă atunci când spaţiul politic e invadat de pasiuni, de pulsiuni. Şi nu e o explicaţie scolastică! Dictatura proletariatului a adus cu sine execuţii în masă. Ea nu a fost limitată de lege pentru că statul s-a organizat în jurul ideologiei“, a indicat Tismăneanu.

“Comunismul e o parte integrantă a spiritualităţii Occidentului. Utopia egalităţii, intelectualii revoluţionari, specie inaugurată de Karl Marx – toate sunt la miezul gândirii modernităţii”, a mai spus profesorul de la Maryland.

Mai mult, “se greşeşte crezându-se că revoluţia comunistă se ocupă doar de economie, de reconfigurarea relaţiilor de producţie. Comunismul e un proiect mult mai larg, care vizează remodelarea infrastructurii emoţionale umane. Bolşevicii erau pregătiţi să extermine categorii întregi doar pentru a-şi pune în aplicare principiile. Ei erau, până la urmă, călăuzele ateiste, singurii care cunoşteau drumul spre comunism”.

ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE

“Inima mea fierbe la gândul că m-ai putea crede vinovat”

Oricine refuză litera religiei comuniste pică în afară proceselor “de clasă”, devenind automat un duşman al poporului. Un reprezentant al lumii vechi, un reziduu, o parte dispensabilă. Nici măcar cei mai buni camarazi n-au primit mântuirea.

Vladimir Tismăneanu a reluat miercuri seară un exemplu cu bătaie lungă, citind câteva pasaje din scrisorile lui Nikolai Buharin către Stalin. Ultima, trimisă în decembrie 1937, descrie mistica din jurul celei mai criminale religii politice a secolului trecut.

Aflat în închisoare, aşteptându-şi condamnarea la apogeul “Marii Terori”, Buharin îi scrie dictatorului: “În toţi aceşti ani am îndeplinit cu sinceritate linia partidului şi am învăţat să te iubesc şi să te preţuiesc. Inima mea fierbe la gândul că ai putea crede în vinovăţia mea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Ce pot să fac? Ce pot să fac?”.

Şi continuă: “Dacă aş putea într-un fel să-ţi arăt sufletul meu despicat! Dacă ai putea să vezi cât sunt de ataşat de tine, trup şi suflet. Mă pregătesc să plec din această vale a plângerii şi nu există nimic în mine în afară de nemărginita dragoste pe care v-o port, partidului şi cauzei. Conştiinţa mea e curată acum în faţa ta, Koba (n.r. poreclă pe care intimii dictatorului o foloseau. Koba era numele unui rebel georgian legendar, eroul favorit al lui Stalin). Te mai rog încă o dată să mă ierţi: doar în inima ta, nu altfel”.

Peste trei luni, Nikolai Buharin era executat prin împuşcare, alături de alte 17 persoane care trădaseră idealurile proletariatului. Şapte decenii şi câteva zeci de milioane de victime mai târziu, întrebarea încă planează: ce-i de făcut?

  • “Pentru ideologia comunistă, maniheismul e o valoare centrală. Există o umanitate bună şi una rea, iar cea din urmă trebuie exterminată. Astfel se ajunge la sanctificarea violenţei. Pentru revoluţionarii comunişti, istoria omenirii e istoria luptei de clasă. Cei care cunosc această lege a istoriei nu pot greşi, sunt infailibili. Linia partidului e mereu cea corectă. Un banc spunea pe vremuri că deviaţionistul este persoana care aleargă, aleargă, aleargă şi când se uită în urmă vede că partidul a luat-o la dreapta sau la stânga”, Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiințific al IICCMER
%d bloggers like this: