Tag: moarte

Ce să faci cu un Dumnezeu care se ascunde?

În continuarea gândului lui Kierkegaard …

În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi se arate, de ce să-L mai caut?

Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei Îl  ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurditate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. “Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?”, îl întreabă el pe Dumnezeu. “O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie că acestea sunt zădarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei  în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor săi pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: “Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii …”

Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai lui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

Un mesaj care ar putea scanadaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea – El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine să le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de  a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine. (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu. Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare, Ed. Kerigma, 2007, p. 226-227)

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (3. Religioşii atei)

Aş supune întreaga combinatorică de cuvinte gonflabile, gesturi schizoide, imagini glamuroase şi sunete asurzitoare ale câmpului religios unui test crud dar absolut necesar:

Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. (Iacov 1:26)

Aici, în imanenţa scriiturii inimii, se joacă transcendenţa  vizibilă a lui Dumnezeu. Tot aici îţi vezi deşertăciunea, minciuna cu care te înşeli sau îi păcăleşti pe ceilalţi.

În domeniul atât de concurenţial şi sclipitor al achiziţiilor religioase, a-ţi înfrâna limba pare un lucru imposibil. Spectacolul “smereniei” se cere observat şi validat de public. Aşa ne angrenăm în competiţiile deşarte ale egourilor nicicând sătule dar camuflate în seriozitatea “sfinţeniei”. Semnificaţia noastră pe pământul ăsta nerecunoscător se capătă prin evidenţa încapsulată în medaliile adunate cu multă “anevoinţă”. E musai să posteşti în văzul cât mai multora, e indicat  să te rogi mai cu foc în auzul celorlalţi, e obligatorie poetica mimică, gestuală şi acţională copiată conştiincios de la înaintaşi (dar prin care capeţi un status tot respectabil în comunitatea religioasă). Cu cât se derulează mai repede contorul rugăciunilor, a faptelor bune, a dărilor, a lumânărilor aprinse şi a moaştelor sărutate, cu atât mai mult Dumnezeu pare tot mai îndatorat. Şi nu se cade ca tocmai El să-ţi rămână dator fără să-ţi răsplătească efortul depus!

Mă sperii de cruda factualitate a afirmaţiei lui Oswald Chambers: este periculoasă orice religie care te face mai puţin uman! Privesc la umanitatea schingiuită din bătrânii nevoiţi să-şi vândă agoniseala vieţii pentru a fi traşi pe sfoară de către vreun şmecher cu pretenţii de vindecător. Mă indispun chinurile “atletice” ale penitenţelor de tot felul în speranţa iertării păcatelor. Redescopăr semnificaţia milei când văd oameni disperaţi la cozi uriaşe pentru a trece doar o secundă pe lângă nişte “sfinte” oseminte, prilej de înavuţire şi de creştere a ratingului unor profitori în instituţiile lor bisericeşti. Câtă dreptate are Beniamin Fărăgău când afirmă că “fuga după binecuvântări naşte idolatri, iar fuga de blesteme naşte farisei”.

Pe lângă acest spectacol grotesc dar tragic al mulţimilor în derută, un altul mi se oferă în rândul generaţiei tinere. Jocul aparenţelor este  ridicat la rang de artă pentru mulţi dintre “nepoţei” într-ale credinţei. La fel de bine, dacă nu chiar mai profesionist decât predecesorii lor, tinerii trăiesc schisma dintre spaţiul “profan”, cu otrăvitele ei daruri ale simţurilor exarcebate (sexuale, vestimentare, ale vitezei şi motoarelor turate, etc.) şi spaţiul “sacru” (cu o cultică lâncedă şi o simbolistică “depăşită).

Chiar şi în rândurile comunităţilor evanghelice impresia generală este că tot mai puţin ne putem compara cu devoţiunea înaintaşilor (chiar dacă ea a suferit procesul narativ de romanţare şi idealizare specific scriiturilor noastre ce devin legende moralizatoare). Dacă bunicul a fost credincios care a preferat să fie închis decât să-şi tăgăduiască credinţa, iar dacă tata e un om moral care îşi plăteşte dările la stat şi biserică, atunci spuneţi-mi cum va fi nepoţelul…!

Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem  încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre.  Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118).

Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte. Exigenţele pocăinţei şi ale mărturisirii devin mai degrabă apanajul frumoaselor subiecte de predică, foarte bune de devorat între anumite termene orare. În rest, tropăim cât mai gălăgios pe urmele devenirii sociale şi ale “contextualizării culturale”.

Când ne ascundem în lumina tăciunilor pe care îi aprindem, oare ce anume putem spera să vedem înaintea noastră? Când părăsim Izvorul apelor vii şi ne săpăm puţuri care nu ţin apa, la ce fel de viaţă ne putem aştepta?

Aşa se face că în loc să aducem căldură umană din izvorul divin, vindem impresii pe care ne chinuim să ni le întreţinem vii. În loc să fim ancore ale cerului pe pământ, ne scufundăm şi noi în cerinţele şi afacerile lumeşti. O imagine a pustietăţii şi a nepăsării!

Caspar David Friedrich - Cloister Graveyard in the Snow (1810)

Paradoxul ciudat al spectacolului religios este că rostirea în van a Numelui Său dintr-o inimă deşartă este de fapt blasfemie. Religioşii intră de multe ori în cursa blasfemiilor laolaltă cu ateii atunci când vor să supună voinţa lui Dumnezeu cererilor lor arogante. Invocarea inflaţionistă a lui Dumnezeu Îl exonerează însă de responsabilităţile care ne revin. Oare ce ar fi fost dacă Dumnezeu i-ar fi dat curs cererii ireverenţioase a neamuzantului George Carlin şi şi-ar fi dovedit prezenţa? Ce s-ar întâmpla dacă Dumezeu ar trece ca un foc mistuitor prin biserici, ca răspuns la rugăciunele reclamatorii ale celor ce invocă justiţie şi ordine pe pământ? În tăcerea iertătoare a lui Dumnezeu să nu credem însă că judecata Lui a murit!

De prea multe ori Îl “introducem” cu brutalitate pe Dumnezeu acolo unde El este foarte sensibil şi grijuliu. În această aparenţă bogată a simulacrului religios, realitatea vie a prezenţei lui Dumnezeu pare să moară sau să se retragă. Ne folosim de Dumnezeu în ambiţiile noastre şi vrem să-L pună să tragă la carul nostru de dorinţe deşarte.

Îţi mulţumesc Doamne pentru condescendenţa iubitoare şi răbdarea Ta înţeleaptă, pentru liniştea pe care ne-o oferi pentru a ne auzi minciunile! Îţi mulţumesc că vorbeşti la vreme potrivită iar atunci când taci, ne inviţi să ne dezbrăcăm de noi înşine!

Pot să-L “omor” pe Dumnezeu sau să risipesc ceea ce prin Fiul Său El a adunat pentru mine atunci când îmi formez o neprihănire fariseică. Atunci nici nu o să nu-mi dau osteneala să-L cunosc pe Isus Hristos în care am viaţa veşnică, mulţumindu-mă cu lozinci care să-mi definească statutul social şi religios în jocul identităţilor sociale. Voi continua să interpretez Scriptura după bunul meu plac. Întodeauna mă voi mulţumi să curăţ doar partea de afară a blidului şi voi fi suficient de temător de oameni, devenind astfel făţarnic şi preţuind mai mult pacea cu oamenii decât pacea cu Dumnezeu. Voi căuta să-mi investesc întreaga energie pentru a aduna comori pentru mine, fără să fac nimic ca să mă îmbogăţesc faţă de Dumnezeu şi mă voi lăsa compleşit de îngrijorările veacului acestuia. Voi uita că Dumnezeu m-a lăsat aici nu ca să caut mai întîi mîncarea şi îmbrăcămintea, ci Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa voi ajunge să preţuiesc religia mai presus de relaţia cu Dumnezeu.

Să ne aducem aminte că Isus Hristos a fost crucificat de  oameni foarte… religioşi, cu o violenţă acuzatoare şi aroganţă cu nimic mai prejos faţă de cea a ateilor sau agnosticilor de astăzi.

Hieronymus Bosch - Christ Carrying the Cross (1490)

Când rememorez suferinţele Mântuitorului îmi dau seama de indecenţa şi monstruozitatea sufletului pe care o ascund sub masca religiozităţii. În faţa crucii, spectacolul umanităţii îşi dezvăluie tenebrele.

Atunci mi se ia perdeaua de sclipiri amăgitoare ale societăţii de consum şi îmi dau seama că-mi rostuiesc viaţa într-un imens sanatoriu. Întreaga lume e un câmp de bătălie a duhurilor răutăţii ce schingiuiesc fiinţele umane cu conştiinţa prizonieratului într-un paradis pierdut. Văd în jurul meu oameni care par doar că sunt vii. Văd muribunzi, canceroşi şi leproşi ce-şi întind mâinile spre un cer parcă de plumb. Strigăte nedorite şi parcă neauzite cutreieră văzduhul. Aşteptarea răspunsului înfinge însă în lumea-cavou piroanele deznădejdii.

Mă aplec acum să le discern dorinţele din şoaptele vlăguite. Dar murmurul muribundului elibera deja dorinţa: vreau viaţă! Rămân cu totul descoperit, e ceva prea simplu, este ceva ce nu le pot dărui. Dar îmi ascund repede neputinţa sub mantia acuzărilor de ordin religios: număr păcatele, calculez penitenţele, acatistele… Şi nu fac altceva decât să-mi rostesc propriul verdict, propria acuzare!

Crud este momentul în care descoperi faptul că muribundul ce tânjeşte după viaţă eşti chiar tu! Atunci ai strânge întreaga durere a universului în pumni pentru a o zdrobi, ai zgârâia perdeaua de plumb a cerului pentru a-L invita pe Dumnezeu la ospăţul acuzaţiilor.

Sau … atunci, în faţa Mântuitorului îngenunchiat, îţi conştientizezi neputinţa acuzatoare. Te minunezi de înţelepciunea nebună a lui Dumnezeu de a sfărâma lucrurile tari prin cele slabe, de a Se oferi singur morţii hotărâte de  o omenire care L-a renegat. Atunci te-ai gândi la Cel ce a păşit singur la moarte, sub povara acuzaţiilor mincinoase. Ai vedea cununa batjocoritoare de spini cu care L-am încoronat pe Creatorul nostru ca actor în scena absurdităţii umane. Dumnezeu se lasă omorât de cei cărora le-a împrumutat viaţă! Pe crucea de pe Golgota, Dumnezeu se oferă disecţiei interogaţiilor noastre ca să ne regăsim în El vii, după ce am murit însă împreună cu El. Şi ce frumoasă este această viaţă ca s-o irosim!

Întotdeuna cele mai măreţe lucruri sunt foarte simple. În simplitatea lui Dumnezeu ne regăsim dimensiunea umanităţii noastre pierdute. Aici, doar printr-o reală pocăinţă, moartea este nu cauza unui fior decadent şi fatalist ci un veritabil prilej de celebrare a vieţii…

Dansul sibilic al scriiturii

Când şoaptele povestitorului copilăriei noastre ajung să fie asurzite de proclamaţiile  infatuării adolescentine, când sunetul cristalin al inocenţei se topeşte în acidul cinic al sceptismului “maturităţii”, când ne prefacem că nimic nu contează mai mult în viaţă decât acerba şi mărunta muncă concurenţială pentru un statut social, atunci, obosiţi şi plictisiţi, în scena luptelor minţii noastre oferim intrare gratuită  gladiatorilor postmoderni.

Figuranţii tehnicilor de self-branding îşi numără naivii de la înălţimea coperţilor de lux ale revistelor business. În cabinele de machiaj ale studiourilor TV cruciaţii neo-păgâni ai free-thinking -ului şi conspiraţiilor de tot felul mai trag o ochiadă perversă proprii lor popularităţi (popularitate născută însă din nevoia teribil de religioasă de poveşti a publicului ignorant). Yoghinii mai pun de o înălţătoare “iarbă” împreună cu copiii occidentali, vedete de o noapte “mai populare decât Isus”, rebeli (cu sau fără cauză) şi bine spălaţi mental. Feministele îşi privesc în oglida nimfomană colţisorii binedispuşi să se înfrupte din carnea fragedă a frustrărilor adolescentelor din medii conservatoare şi a studentelor care-şi reglează stima de sine în funcţie de ultimul trend cultural. Uite aşa, spaţiul ideatic al cărţilor “la modă” este împânzit de tot felul de zburătoare care trec şi ies prin minţile “deschise” ale “boborului”, popor cititor ce îşi reclamă astfel aristocraţia şi parvenismul (pseudo)intelectual.

Îngrămădiţi între atâtea plăci tectonice ale scriiturilor de orice fel, nu e de mirare că succesul best-selling-urilor se depune, într-o linişte infiorător de anonimă, ca o zgură ce sulfurează orizontul decenţei, a realismului şi a optimismului sănătos (ingrediente fără de care o existenţă umană nu-şi poate urma paşii firavi pe firul vieţii).

Scriitura pop digerabilă şi vandabilă ne poate înfăşura uşor într-un cocon de idealuri propulsate de licitaţia minciunilor bine spuse, minciuni devenite “adevăruri” convenabile.

Ne lăsăm atât de uşor ameţiţi de farmecul jocului narcisist ce constă doar în problematizare părtinitoare şi în proclamarea politicoasă a căutării unui adevăr “neprimejdios”, “corect politic”, care să ne facă mai dulce prelingerea clipelor din clepsidra vieţii.

Scena epatării gratuite precum şi narcisismul auctorial ne obligă la o continuă luptă a conştientizării puterii demiurgice şi a magiei propriei scriituri pentru a ne feri de concluzii finale, cu statut absolut. Lectori şi scriitori angrenaţi în acelaşi tango al cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul!

Dar, poate că doar la căpătâiul unui muribund ne dăm seama cel mai bine de neputinţa cuvintelor noastre. Poate că doar atunci, în faţa unei suflări ce se stinge, ne dăm seama de indecenţa propriilor rostiri, a iarmarocului cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii. Atunci conştientizăm panorama deşertăciunii cuvintelor noastre: rostim jurăminte pe care le călcăm în picioare, declarăm dragoste unor persoane pe care apoi le trădăm, ne construim o imagine ciumată de neîmpliniri şi frustrări… Suntem mici dumnezei ce ne construim realităţi, folosindu-ne de schelăria cuvintelor, camuflându-ne eşecurile în metafore gratuite.

Totodată însă, ca o veritabilă îngrămădire de antinomii, aceeaşi oameni care dărâmăm pe alţii prin cuvinte suntem capabili să mângâiem o fiinţă firavă cu o şoaptă, să încurajăm cu o vorbă blândă pe cel deznădăjduit şi, parcă prefigurând moartea, dezbrăcarea de putere şi de sens, ne rostim simţămintele cele mai sincere persoanelor iubite.

Prin cuvânt se face şi se desface lumea, viaţa şi noi, oamenii… Priviţi un prunc şi un bătrân: o bucurie de a trăi ceea ce nu cunoaşte şi o tristeţe de a nu mai putea trăi ceea ce a cunoscut, punctul lor comun fiind gângureala. În faţa vieţii şi a morţii, modalitatea umană primară de a ne exprima este bâlbâiala. Între cele două paranteze, ale bâlbâielii inocenţei şi cea a neputinţei, se aşternă mormanul scriiturilor noastre.

Oare cine poate să sară peste propria umbră?

Mărturisesc că m-am săturat de bâlbâielile neputincioase ale filosofilor, psihologilor, ale artiştilor. În ultimă instanţă istoria culturii este o zbuciumată devenire a erorii, un joc camuflat al blamărilor şi orgoliilor rănite. Nemulţumit de “vorbăriile” avortate de putere şi semnificaţie, m-am oprit în faţa Scripturii şi am găsit matca definirilor: cuvânt, dragoste, viaţă, înviere, iertare; toate posibile doar unei majuscule: YAHWEH, Cel Ce Este. În faţa Cuvântului lui Dumnezeu mi-am dat seama că noi oamenii rostim vorbe; doar Dumnezeu rosteşte viaţă şi judecată!

În faţa rostirii lui Dumnezeu am căpătat viaţa veşnică şi am conştientizat o povară inutilă: aceea de a-mi fi propriul dumnezeu. Doar aici mi-am dat seama că eu nu sunt cioplitorul, ci piatra cioplită…

%d bloggers like this: