Perspectiva biblică din Geneza 1 este un răspuns la “canonul” cultural al tradiţiilor şi miturilor vecinilor lui Israel din antichitate, mai ales ale mesopotamienilor, ale cananiţilor şi ale egiptenilor.
- În structura epică a Enumei Elish, un veritabil imn cu uzanţe monarhice, creaţia lumii începe atunci când conflictul zeilor se sfârşeşte (p. 26). Teogonia este cea care condiţionează cosmogonia. În cele din urmă, la sfârşitul războiului zeilor, oamenii sunt plămădiţi din sângele zeului rebel (Qingu) şi sunt destinaţi servituţii zeilor.
- În scrierile ugaritice din nordul Cannanului, victoria zeului tunetului (Ba’al) asupra haosului apelor (a zeului Yamm şi a lui Litan, şarpele/monstrul marin) este sărbătorită prin construirea palatului său regal, care durează 7 zile (!!!).
- Pe de altă parte, tradiţiile celor trei centre religioase ale Egiptului antic cu cei trei zei creatori (Atum în Heliopolis, Ptah în Memphis şi Amun în Theba) implică o evoluţie a zeilor prin diferenţiere de sine. Perspectiva evoluţionistă/naturalistă egipteană implică o divinitate imanentă lumii, care evoluează în ceea ce numim lume prin creaţia din propriul trup (Atum) sau prin voia inimii şi împlinită prin vocea zeului demiurg. Lumea este guverantă de un inviolabil ritm al repetiţiei veşnice, ordinea cosmică fiind restabilită de fiecare dată prin actul de separare şi de justiţie guvernat de Osiris.
Ceea ce frapează la aceste tradiţii ale creării lumii este faptul că atât Marduk cât şi Ba’al sunt zeităţi vulnerabile, care îşi clamează prin violenţă superioritatea ameninţată de ceilalţi zei. O altă diferenţă majoră constă în gradul de complexitate a naraţiunii: în comparaţie cu naraţiunile elaborate de mai sus, perspectiva autorului Genezei este incredibil de simplă. Să fi fost valabil de pe atunci criteriul briciului lui Occam?
Caracterul creaţiei
Un început relativ
Creaţia începe într-o stare primordială de pustietate şi goliciune. În expresia “deasupra apelor” nu avem nimic care să semene cu haosul combativ din Enuma Elish sau cu povestea lui Ba’al (a se vedea Psalmul 74:12-17). Autorul american valorizează constructiv rolul apelor din naraţiunea Genezei, creaţia fiind văzută ca o diviziune, o rearanjare, separaţie constructivă a unor elemente preexistente Gen. 1:1 (p. 36).
Povestirea creaţiei din Geneza pare a fi atent construită în jurul cifrei 7: Dumnezeu pronunţă de 7 ori faptul că ceea ce crease era “bun”, cuvântul “pământ” apare de 21 de ori, “Dumnezeu” este repetat de 35 de ori, cuvintele naraţiunii creaţiei din Gen. 1:1-2:3 din ebraică sunt numărate la 469, adică 7 x 67, etc. Indiferent câte astfel de jocuri matematice găsim în textul original, cifra şapte reprezenta numărul complet, al împlinirii, al perfecţiunii.
O aşezare simetrică a celor şase zile de creaţie ne arată o matrice a domeniilor cosmice şi de existenţă mundană (lumină – ziua întâi, apele de sus sau cerul, văzduhul – ziua a doua şi pământul cu vegetaţia – ziua a treia) şi a umplerii acestor domenii (luminătorii în ziua a patra, păsările şi vieţiutoarele marine în ziua a cincea, animalele pământului, oamenii şi hrana lor în ziua a şasea). Dar această simetrie a primelor şase zile nu este perfectă fără considerarea zilei a şaptea. William P. Brown optează aşezarea ultimei zile, cea a odihnei, în paralel cu ceea ce este numită ziua 0, cea a pustiului şi goliciunii. Codul Genezei pare a fi încadrat de ziua 0 şi ziua 7-a, cele care nu suportă nicio formulă temporală de genul “şi a fost o seară şi o dimineaţă”. Ziua 0 se referă la lipsa de forme a ceea ce va deveni creaţie, iar ziua 7-a sărbătoreşte creaţia împlinită, desăvârşită.
Dumnezeu, păstrându-şi sfinţenia, este diferit de creaţie, dar nu împotriva ei! (p. 39)
Pornind de la faptul că lui Solomon i-a luat 7 ani să construiască Templul (1 Împ. 6:38), W. P. Brown continuă tradiţia lui Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice III, 7:7), sau Cosmas Indikopleustes (a se vedea Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, 1992, p. 59-60) care considera templul de la Ierusalim (iar apoi basilica şi catedrala creştină) un veritabil Axis Mundi, spaţiul sacru unde se repetă cosmogonia (o astfel de discuţie a fost iniţiată şi în Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice). Brown aşează simetria primelor 6 zile pe structura tripartită a curţii şi a Locului Sfânt, Locul Preasfânt find culminarea creaţiei prin odihna lui (şi a creaţiei în) Dumnezeu. Tema creaţiei lumii ca Templu al lui Dumnezeu poate fi studiată mai în detaliu într-o altă carte de excepţie: John H. Walton, The Lost world of Genesis One. Ancient Cosmology and the Origins Debate, InterVarsity Press, 2009.
Caracterul umanităţii şi al lui Dumnezeu – Imago Dei
Strict legat de codul templului cosmic al Genezei 1 este rolul şi identitatea umanităţii în întregul creaţiei. Spre deosebire de toate templele din jurul Israelului antic, în Templul de la Ierusalim (autorul american are o abordare liberală în cea ce priveşte autorul Genezei: nu este vorba de Moise din sec. XV î. Hr., ci de acel colectiv de autori din secolele X-VI î. Hr., conform ipotezei Wellhausen) era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu. Asta pentru că Dumnezeu îşi avea chipul întipărit în creaţia sa, în fiinţa umană.
While God lacks a blatantly antropomorphic profile in Genesis 1, humanity is unequivocally “theomorphic” by design. Cast in God’s image, women and men reflect and refract God’s presence in the world. The only appropiate “image of God”, according to Genesis, is one made of flesh and blood, not wood or gold (p. 42).
Omul este investit cu un rol unic regal şi preoţesc, de a reprezenta/purta imaginea lui Dumnezeu în lume, spre deosebire de perspectiva celorlalte naraţiuni care indicau servitudinea omului faţă de zei. Este foarte importantă observaţia mutării de la plural (chipul Nostru, asemănarea Noastră – Gen 1:26) la singular (chipul lui Dumnezeu – v. 27) în timp ce pentru om se face tranziţia de la singular (l-a făcut pe om – v. 27a) la plural (i-a făcut – v. 27b). Cu alte cuvinte, comunitatea divină îşi reflectă chipul în comunitatea umană. Spre deosebire de celelalte tradiţii antice, aici avem de a face cu o democratizare şi diversificare. Nicăieri în Geneza 1 nu se spune că Dumnezeu trebuie să cucerească, să stăpânească, aşa cum am văzut în celelalte naraţiuni.
God is a differentiator, not a terminator (p. 44).
Perspectiva autorului american asupra creaţiei este vizibilă din modul în care el interpretează actul creaţiei: Dumnezeu comandă, cheamă prin cuvânt în sensul iniţierii unui proces de creaţie, Dumnezeu lucrează cu elementele creaţie, nu împotriva lor. Elementele cosmice (soarele, luna, stelele) nu sunt zeităţi, ci pur şi simplu elemente ale cosmosului, create nu pentru divinaţie (aşa cum regăsim în horoscopul babilonian) ci pentru observaţie. Lucrurile sunt “bune” pentru că ele îşi împlinesc scopul iniţiat de Dumnezeu: susţin viaţa într-un mod al ordinii (d.p.d.v. etic) şi al frumuseţii (d.p.d.v. estetic), aşa cum se poate vedea în procesul de construire a Cortului Întâlnirii din Exod 25-40.
Dar ceea ce este “bun” nu este “perfect”, cel puţin aşa cum îl înţelegem noi astăzi. În articolul viitor vom parcurge drumul înţelegerii acestui “bun”, dar nu “perfect” în dialogul cu ştiinţa, urmărind conexiunile cât şi disjuncţiile dintre Geneza 1 şi corpul cunoaşterii ştiinţifice, atât cât poate fi el unificat într-un efort transdisciplinar.
Alonewithothers's Blog 