Tag: minciuna

Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.

Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au  răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!

Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul  de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.

Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.

Întreaga istorie umană se constituie ca o  topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.

Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.

S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).

Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.

Revoluţia pumnului în gură şi mitul alegătorului raţional

1. Să nu vorbim despre realitatea noastră ci doar despre ficţiunile lor!

Printr-un capriciu al “destinului”, nicidecum al binecunoscutei savurări româneşti a înjurăturilor, am butonat aseară, pe la 8 jumătate, pe Realitatea TV. Am fost surprins să îl descopăr pe Răzvan Dumitrescu având drept cină victima preferată, Traian Băsescu, în carne şi oase. Citind ştirile care curgeau pe ecran, am aflat de nişte “imagini şocante”, care vor fi comentate imediat de Dinu Patriciu, care va veni imediat după ce pleacă Traian Băsescu. Nu prea m-am dumirit: uitându-mă la o televiziune populară de ştiri, am ajuns să asist la scenarii suprarealiste, şugubăţ puse în scenă de nişte regizori dornici de happening-uri avangardiste?

În fine, reacţia lui Traian Băsescu la filmuleţul în care “pare” că loveşte un băieţel, a fost o reacţie prea umană. A fost om, nicidecum politician! Nu a negat vehement, nu şi-a lustruit impecabil imaginea ipocrită a politicianului “model”, a lăsat loc de interpretări, s-a dovedit vulnerabil!

Recunosc  şi eu (sau doar eu???) perversitatea de care am putut da dovadă, gândindu-mă că răspunsul lui (“nu ştiu, să văd imaginile, poate a înjurat”) e o recunoaştere indirectă a posibilităţii de a fi lovit copilul. În numele unor idealuri nobile,  managementul percepţiei şi a impresiilor s-a pus în funcţiune cu toate resursele sale mizerabile. Efectul Pygmalion (doritorii pot studia Pygmalion effect: the power of expectations/self-fulfilling prophecy, una  dintre problemele foarte interesante ale psihologiei sociale, dar cred că şi a moralităţii creştine), de împlinire a propriilor profeţii, scoate la iveală mizeria inimii noastre: preferăm să gândim rău despre semen! Este foarte uşor să condamni gratuit: presupune doar o lene a gândirii şi un orgoliu  excedentar dar camuflat/îmbrăcat în bunele intenţii!

Demenţa crucificării  este întotdeauna instigată de interesele înguste/oculte ale “elitelor” şi se oferă spre spectacol obscen mulţimilor gălăgioase. Mă surprind însă, de fiecare dată, deontologii şi moraliştii care îşi lustruiesc satârul cu atâta răbdare sadică. Ciudat paradox al “moralităţii”!

În fine, m-am pus în situaţia unui cobai cotizant şi am continuat lecturarea cursului de manipulare şi isterie/indignare colectivă. Nu m-au mai surprins luarea în derizoriu ale indignării unui specialist în trucaje ca Sobi Ceh, ale câtorva martori la eveniment, care au fost mult mai aproape de “acţiune” decât acvilinul Dinu Patriciu. Nu m-a mai suprins reacţia “de bun simţ” a lui Crin Antonescu, care a simţit nevoia de a mai da un ghiont bădăran unui om încolţit. Nu m-a mai suprins nici măcar şirul logic al argumentării lui Robert Turcescu: “dacă cineva m-ar fi acuzat că aş fi fost violent (cu un copil), aş fi sărit peste masă să-l iau, cu furie, de guler pe acuzator!”

M-a surprins “profesionalismul” jurnaliştilor de la Realitatea care au dat obsesiv, pe întreg ecranul, secvenţa de 20 de secunde, repetată timp de o oră şi ceva! În asemenea ritm, până şi scepticii “trebuie” să creadă ceea ce ochii văd şi mintea vrea să creadă! Parcă era o lege a comunicării de masă: o minciună repetată obsesiv ajunge să fie acceptată ca adevăr!

M-a surpins “curiozitatea” jurnalistică a celor de la Realitatea, care în trei ore de disecţie a “presupuselor agresiuni” ale lui Traian Băsescu, nu au vrut să afle, “la cald”, opinia lui Mircea Geoană, competitorul lui T B. Cred că înţeleg această “scăpare”, apelând din nou la imagini din istorie: în timpul execuţiei victimei în piaţa publică, nu e frumos să incomodezi călăul cu întrebări!

Scena finală a filmului suprarealist de aseară (26 noiembrie 2009) a fost oferită de ştirile de la ora 00. După dezbaterile acerbe din studio, mă interesa filtrul “obiectiv” al unei emisiuni de actualităţi. Doamna de la ştiri prezintă pe scurt întâmplările, cerând opinia celor trei invitaţi din studio. O doamnă (psiholog, dacă nu mă înşel) vorbeşte de efectul psihic pervers al atacului la imaginea unui om atunci când se folosesc personaje vulnerabile: femei, bătrâni şi copii. Apoi un alt invitat, la insistenţele insinuatoare ale prezentatoarei, răspunde că trebuie făcută o analiză lucidă, profesionistă a filmului şi văzut dacă nu cumva e vorba de un trucaj. Prezentatoarea DE ŞTIRI concluzionează  însă cu propria indignare: “dar e vorba de nişte fapte”! În momentul acela am închis televizorul. Am ajuns unde trebuia să fi ajuns de la început – revoluţia pumnului în gură, îndobitocit plenar de către mass-media!

Dimineaţă, mă întreabă cineva: “Marius, cum ai dormit, după o astfel de seară?”

Ce să-i răspund altceva decât: “Am dormit liniştit. Doar F.N.I.-ul lucrează pentru mine!”

2. Mitul alegătorului raţional

În faţa celor care au prins victima imorală ca să o aducă în piaţa publică, urmând a împlini o “dreptate” care îi acuza tocmai pe acuzatori, Isus Hristos îi îndeamnă la un mic dar eficace exerciţiu de conştiinţă: cine nu are păcat, să arunce primul piatra!

S-ar părea că “moraliştii” au preferat să se întoarcă la analizele şi discursurile lor. Era prea costisitoare privirea către sine!

Tocmai de aceea, pentru că “orice asemănare cu personaje din realitate este pur întâmplătoare”, vă fac o mică invitaţie la lectură: The myth of the rational voter: why democracies choose bad policies (Bryan Caplan, Princeton University Press, 2007). A se citi mai ales:

– capitolul 4: Classical public choice and the failure of rational ignorance;

– capitolul 5: Rational Irrationality;

– capitolul 6: From irrationality to policy.



%d bloggers like this: