Tag: Jean Baudrillard

Articles in English, Mediatic Messianism

The Logic of Father Christmas

by  •  • 0 Comments

Disguised in this seasonal stream, I came to meet with an obsessive bearded Marxist, wearing a loud red and which brought mankind into a sweet slavery, promising to all gifts “for free! Incredulous in such a gratuity, I went over to the library for the Father Christmas’ office record, ordering the bills of particulars for this suspicious personage.

The place and date of birth of Santa Claus is not clearly stated in his birth certificate: its conception in the womb of history seems to fluctuate from the Byzantine and warm Licia (St. Nicholas, the philanthropic of the fourth century A.D.) to the frozen Iceland (the voyager Odin with his eight horses flying in the time of the Nordic pagan celebration of Yule). The hyper-ecumenical religious and cultural mixture in which Santa Claus was born would make envious of any noisy activist of political correctness in our times. Legitimated in the collective archetype’s gallery with names as Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, St. Nicholas, etc.., Father Christmas has so many parents that I can easily understand his complex to act as grandfather/old man for so many children. Somewhere, in nature, there is a law of compensation!

The Elf (St. Nick as a dwarf – the draft version of the New Yorkers in the early nineteenth century) fought for supremacy for some time with the image of Old plump Santeclaus (inspired from a Dutch source and filtered in a specific North American way for the same period). Finally, the jury decided that a fattest old man is totally harmless for babies. What surprises me is that an old man’s desire to make gifts to children did not raise any signs of doubt for the virgin imagination at those times.

Finally, after such a troubled childhood, Father Christmas (which opens overturned the myth of eternal youth – to remain old for so many centuries!) takes on the consistency of its unexpected thrill of expectation through the chimney for children left to their own fantasies by parents too busy with all the gains of industrialization. Instant happiness for children with minimum effort, but maximum ideation tension – that is the perfect cocktail for the increasingly cozy parents! In this way the families ‘ affective relationships goes to the outsource services. And Coca-Cola was the first company that knew how to squeeze every bit of happiness of children’ dreams via parents pocket. Hence, had to pass only several decades of consumerist education to reach at spying the moment of filling socks, chromatic and noisiest dizziness of Christmas parades, safaris through the malls, photos with Santa, soppy letters, tracked by GPS to North Pole, etc. … Here is how the long arms of tummy’s satisfaction, translated into pompous trends and sales charts, have captured the intimate redoubts of innocent children’ imagination.

With the evolution and development of the Santa Claus story in the Western culture of the last two centuries, we can see the secularization process of soteriology. Stories give us something to believe: shopping! There it is not about Jesus Christ, the Son of God born for the salvation of humankind, but rather the story of a secular religiosity. This kind of profane religiosity is non-participating in non-religious sense of responsibility, but it is participative in the meaning of participatory social relations (the vanity of good intentions, shown especially at Christmas) and the meaning of self-salvation (the materialization of spirit).

Those who pooh-pooh the ability of advertising and of the mass media in general to condition people have failed to grasp the peculiar logic upon which the media’s efficacy reposes. For this is not a logic of propositions and proofs, but a logic of fables and of the willingness to go along with them. We do not believe in such fables, but we cleave to them nevertheless. Basically, the `demonstration’ of a product convinces no one, but it does serve to rationalize its purchase, which in any case either precedes or overwhelms all rational motives. Without `believing’ in the product, therefore, we believe in the advertising that tries to get us to believe in it. We are for all the world like children in their attitude towards Father Christmas. Children hardly ever wonder whether Father Christmas exists or not, and they certainly never look upon getting presents as an effect of which that existence is the cause: rather, their belief in Father Christmas is a rationalizing confabulation designed to extend earliest infancy’s miraculously gratifying relationship with the parents (and particularly with the mother) into a later stage of childhood. That miraculous relationship, though now in actuality past, is internalized in the form of a belief which is in effect an ideal extension of it. There is nothing artificial about the romance of Father Christmas, however, for it is based upon the shared interest that the two parties involved have in its preservation. Father Christmas himself is un-important here, and the child only believes in him precisely because of that basic lack of significance. What children are actually consuming through this figure, fiction or cover story (which in a sense they continue to believe in even after they have ceased to do so) is the action of a magical parental solicitude and the care taken by the parents to continue colluding with their children’s embrace of the fable. Christmas presents themselves serve merely to underwrite this compromise. (Jean Baudrillard, The System of Objects, Verso, New York, 1996, pp 167-168)

Books, Mediatic Messianism

Logica lui Moş Crăciun

by  •  • 2 Comments

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

%d bloggers like this: