Tag: ignoranta

Ce să faci cu un Dumnezeu care se ascunde?

În continuarea gândului lui Kierkegaard …

În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi se arate, de ce să-L mai caut?

Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei Îl  ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurditate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. “Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?”, îl întreabă el pe Dumnezeu. “O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie că acestea sunt zădarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei  în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor săi pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: “Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii …”

Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai lui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

Un mesaj care ar putea scanadaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea – El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine să le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de  a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine. (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu. Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare, Ed. Kerigma, 2007, p. 226-227)

Despre tăcere (2. De la sublim la patologic şi înapoi)

It’s good to talk! este nu doar un slogan al British Telecom ci, se pare, o bună modalitate de a umple spaţiul vieţii, nu neapărat prea plin de realizări notabile. Câteodată însă, nu e chiar atât de bine să vorbeşti şi nu e neapărat rău să taci. Stereotipiile cultural-religioase şi presupoziţiile psihologice dau culori atât de diverse tăcerii încât e păcat să nu le trecem în revistă.

Dincolo de limbaj, tăcerea vorbeşte. Însă la fel ca şi cuvântul, tăcerea poate fi un pharmakon, leac dar şi otravă.

În gălăgia difuză a spaţiului urban, nimeni nu ne aude liniştea interioară, cea în care testăm de-a valma declaraţiile de dragoste, formulele politicoase şi injuriile violente.

În discuţiile profesionale, politice, în dialogurile din familie, şcoală precum şi în cadrul ordinelor religioase, militare, etc., tăcerea este o veritabilă metaforă a comunicării. Ea este un  performant artificiu discursiv (atunci când se grefează o pauză între două corpuri de discurs), kinestezic (dacă ne gândim la imobilitatea şi liniştea – cu tâlc – ale actorilor comunicării), muzical (acea pauză inevitabilă oricărei partituri) dar şi vizual (atunci când câmpul vizual e copleşit de monocromie).

Percepţiile şi senzaţiile vorbesc mai bine în linişte, pentru că atunci le ascultăm mai atent. Poate că astfel ne explicăm de ce realmente simţim mai multă bucurie şi plăcere în natură, decât în hipergălăgioasele comunităţi rave/disco, surse ce garantează “extazul personal” cu cefaleea şi mahmureala “înălţătoare”.

Tăcerea poate  fi anotimpul unei inimi inocente sau al uneia bolnave. Un suflet se înfăşoară în tăcere ca semn al admiraţiei şi emoţiei sfioase sau dimpotrivă, tăcerea poate fi amprenta chinuitoare a urii, golului şi a sentimentelor patologice.

Tăcerea poate fi o ambiguitate dar şi o claritate mută. Tăcerea unui doctor ca răspuns la o întrebare înfiorător de sinceră şi pesimistă, iată un tabu social care se cere respectat cu sfinţenie.

Tăcerea este o strategie a politeţii dar şi o formă de control şi unealtă a manipulării. Conspiraţia tăcerii e o patologie socială atunci când ea derivă din frică, angoasă. Să ne aducem  aminte de milioanele de martori tăcuţi ai demenţei comuniste din România lui N. Ceauşescu. Din păcate, datorită puterii reale a minorităţii birocraţiei comunicării, lucrurile nu se schimbă radical în democraţie. Tăcerea corporatistă/cea a statului este moneda de schimb între ignoranţa (educată) populaţiei şi complicitatea specialiştilor de comunicare. Putem vorbi deci de o tăcere ignorantă şi de una complicitară.

Tăcerea: mormânt al abuzurilor, al suferinţelor reprimate dar nicicând dispărute, galaxie a frustrărilor şi emoţiilor înnăbuşite. Poate că nu degeaba linişte şi paralizie au aceeaşi rădăcină în ebraică. Tăcerea care învăluie incestul, corupţia, avortul, abuzul, etc., aceasta este o tăcere nocivă, cancerigenă (Eviatar Zerubavel, The elephant in the room. Silence and denial in everyday life, Oxford, 2007). Tocmai de aceea, rana unei astfel de tăceri poate fi vindecată numai prin mărturisirea catartică.

Câteodată tăcerea face diferenţa între revelaţie şi iluzie, chemare şi şarlatanie. Comuniunea cu Dumnezeu într-o închinare liniştită, chiar tăcută, poate fi mai benefică  faţă de închinarea gălăgioasă, stridentă.

O tăcere amputează o dorinţă sau îi poate da avânt.

Tăcerea poate fi ocean în care se îneacă întrebările şi/sau răspunsurile, dar poate fi şi un izvor de inspiraţie pentru rostiri întru viaţă.

Tocmai de aceea, câteodată e de dorit să schimbăm sărăcia gălăgiei cu tăcerea bogată. Poate că atunci vom avea mai multă viaţă în ceea ce gândim, rostim şi împlinim.

Dar oare ce ne facem atunci când nici cuvântul, nici tăcerea nu ne ţin la adăpost de Domnul Dumnezeu? Ce se poate spune atunci când îndoielile omului încearcă să rupă tăcerea lui Dumnezeu?

%d bloggers like this: