Tag: Fr. Nietzsche

Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.

Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.

Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.

Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.

Oare …  a rămas singur?

1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii

Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).

În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.

Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?

2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului

Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).

Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg).  Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice, Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.

În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.

O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).

În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).

În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte

  1. noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
  2. pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).

Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:

a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)

Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.

b) Tăcerea eclipsei (Avraam)

Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.

Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).

c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)

Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.

Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca  “o floare a Răului”.

Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric  strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob

restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).

În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.

Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.

În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).

Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).

Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:

1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.

2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).

În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).

3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:

Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).

Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.

3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură

Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei.  Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.

Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).

Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.

Despre mesianismul mediatic (Naratologii postmoderne – 1)

Pentru că acum ne definim ca oameni liberi, atunci nu mai experimentăm staticul, înţeles ca finalitate-scop, ci schimbul, mişcarea, fluiditatea, procesul. Exemplele standard de identităţi “fluide”, foarte flexibile, sunt Madonna şi Michael Jackson. Suntem un continuu altceva pentru că nu mai avem un sine, un ceva propriu. Am devenit cameleoni ai modei, ai noutăţii! În ordinea acestui raţionament, să ne aducem aminte de uzatul (deja) principiu demolator al teleologiei: important nu este scopul, ci (doar) procesul.

Devenirea a împrumutat atributele lui Dumnezeu [1]. Prin pierderea lui Dumnezeu, omul a devenit un “subiect sfărâmat”, un haos semiotic ce se resemantizează şi resemnifică încontinuu într-o căutare spre nicăieri.

Vorbind într-un mod cât se poate de concret, acum nu se mai pune problema prezentării lui Dumnezeu ca dorinţă a sufletului, ca Cel ce mă poate face fericit, Cel bun, Atotputernic, etc.. Astăzi, chiar şi fără Dumnezeu (sau poate că tocmai de aceea, ar spune unii), viitorul sună bine! doar pentru că noi ştim ce este mai bun pentru tine! Tocmai de aceea banca noastră îţi împlineşte visele de o viaţă această ciocolată îţi dechide poarta paradisului, această maşină te face cel mai puternic, etc. Avem o realitate de vânzare (referire la subiectul filmului Vannila Sky)! Sau poate că avem o identitate de cumpărat! Cred că este o mare doză de adevăr în constatarea unui psihanalist (cel care a luat locul duhovnicului premodern – Luc Ferry) care spunea că în subconştientul unui american (dar nu exclusiv) găseşti numai slogane publicitare!

phantasy

Ca postmoderni (adică ducând până la capăt consecinţele şi direcţiile modernităţii), ne definim ca puncte de semnificare (chiar absolute) şi, cu conştiinţa superiorităţii prezentului, glisăm pe panta istoriei, relativizând şi deconstruind tot ceea ce ne iese în cale şi nu se potriveşte modelului nostru de gândire. În numele progresului ucidem semnificaţiile originare printr-o voită şi schingiuită distanţare istorico-culturală faţă de alte epoci istorice şi mai ales faţă de origini (creaţia lumii, mântuirea ei, etc.). Preluăm gratuit strategiile hermeneuticii filosofice ale lui M. Heidegger, H. G. Gadamer sau ale noii critici literare care proclamă moartea autorului şi a sensului prin relativizarea absolută, nesesizând că prin această adoptare a punctului lor de vedere le surpăm scheletul argumentativ (deci comunicarea este posibilă, sensul există)! Într-o inconştienţă parcă colectivă, suntem bucuroşi că ii determinăm pe alţii să ne accepte prin bravura aruncării identităţii ca un obiect de unică folosinţă. De dragul acceptării sociale suntem în stare să ne renegăm trecutul. Doar după ce “sterilizăm” copilăria, în numele progresului, suntem “în pas cu timpul”, neştiind însă că am început să suferim de “negăsire”.

Ne prefacem că devenim din ce în ce mai puternici (asemenea unui Fr. Nietzsche bolnăvicios care propovăduia voinţa de putere a supra-omului), mai sănătoşi şi mai frumoşi, ascunzându-ne slăbiciunile, bolile şi imperfecţiunea prin propaganda cremelor hidratante, a operaţiilor estetice, a curelor naturiste, etc. Bătrâneţea este o noţiune şi o realitate scoasă din cadrul mental şi vizual al postmodernului, iar atunci când ea apare, este doar un subiect care te face să schimbi canalul TV sau subiectul de discuţie! Nu este de mirare că acum este posibilă imaginarea unor scenarii ale unor viitoare comunităţi umane care îşi reciclează bătrânii (există suficiente filme ştiinţifico-fantastice pe această temă). Ba chiar mai mult: am devenit noi înşine subiecţii tehnologiilor de efecte vizuale (vezi programele computerizate care îţi permit schimbarea feţei, a culorii părului şi multe altele)!

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică. Ne ascundem însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului. Este suficient să amintim aici faptul că, la un moment dat, din primele 10 producţii cinematografice cu cele mai mari vânzări din istoria cinematografului mondial, 9 filme sunt de factură ştiinţifico-fantastică (Men in Black, Armageddon, Independence Day, ciclul Star Wars şi variantele heroic-phantasy: ciclul Harry Potter şi The Lord of the Rings). Respingerea Evangheliei lui Hristos ca “irelevantă” şi “depăşită istoric” este compensată de o foarte ciudată recuperare, diformă, a spiritualului prin “evanghelia” gnosticismului neo-păgân tehnologic şi primitivist, prin sincretismul asiatic panteist şi teosofic. O ilustraţie în acest sens este filosofia panteisto-animistă încapsulată într-una din reclamele popularului post TV Animal Planet: animals are better than humans!

Ne prefacem fericiţi prin zâmbetul binevoitor afişat în  fotografia de familie, ascunzându-ne alienarea de celălalt în şedinţele de psihoterapie, în droguri, băutură, desfrâu, avangardism artistic sau, pur şi simplu în domesticul refugiu al afacerilor şi al implicării sociale în exces, în detrimentul grijei familiei sau în inumana nepăsare. Lăsând la o parte maliţiozitatea de care ştim că francezii dau dovadă când e vorba de americani, tind să îi dau dreptate lui J. Baudrillard: americanii (eu aş adăuga că şi mulţi europeni deja) nu au identitate, dar ştiu să zâmbească!

Plictisiţi de stereotipia programului de muncă, a relaţiilor sociale strict convenţionale (să ne aducem aminte de replica definitorie a lui Truman Burbank din filmul The Truman Show: Buna dimineaţa şi, dacă nu vă mai văd, bună ziua, bună seară şi noapte bună!), plictisiţi şi de bunăstarea asistată de maşinăriile domestice (telefon, computer, televizor, cuptorul cu microunde, maşina de spălat, etc.), ne dedublăm viaţa sterilizată prin poveştile şi mărturisirile mediatizate:

Deseori, construirea identităţii implică confruntarea cu o maladie personală, un viciu, o anormalitate, un gest particular. Mii de oameni îşi afişează cu încântare instabilităţile emoţionale, făcând paradă de cele mai intime detalii la televiziune, în cărţi, reviste şi in conversaţii întâmplătoare cu persoane total străine. Cei mai stranii sunt invitaţi de posturile de televiziune şi încurajaţi să-şi spună poveştile, de obicei total lipsite de semnificaţie, despre copii care nu ascultă sau certuri între soţi. Ei fac acest lucru cu un sentiment de mândrie, iar publicul se simte obligat să-i asculte şi să simpatizeze cu ei (Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul. Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.158).

postmodern metanarrativity


[1] Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, paragraful 617.

%d bloggers like this: