Tag: Dumnezeu

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (4. Fatalităţi topologice?)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea!

10205

Aş aduce în discuţie şi o altfel de fatalitate, cea a oamenilor care se mândresc cu a lor credinţă în Dumnezeu. Este vorba de fatalitatea neputinţei de a te schimba după chipul Celui care te cheamă în relaţie. “Cu credinţa aceasta m-am născut”, “aşa se face la noi”, “acesta este tradiţia”, etc. Sunt semne ale încremenirii într-o formă de evlavie moştenite căreia, foarte posibil, să-i lipsească puterea şi vitalitatea.

Un prim lucru semnalat şi contestat celor care îşi afişează credinţa religioasă este ipocrizia, acea violenţă simbolică găunoasă, nesusţinută de un semnificat în plan raţional, relaţional, afectiv, factual şi devoţional. Deconstucţia turată la maximum de arte, literatură şi mass-media a reuşit să construiască o imagine socială a oamenilor religioşi, creionând următoarele trăsături: ignoranţi şi bigoţi sub raport al cunoaşterii, brutali, misogini, retrograzi şi răzbunători sub raport moral-relaţional, pudici dar violenţi  şi instabili sub raport afectiv, necalibraţi şi nepretenţioşi sub raport estetic, lăudăroşi fără scrupule, aroganţi versaţi şi falşi în tot ADN-ul lor uman sub aspect factual şi devoţional.

Un paradox interesant, dar jenant, se iveşte în acest cerc vicios al defensivelor şi acuzaţiilor. Se pare că ipocrizia nu e monopolul religioşilor, ci ea se împarte just şi contestatarilor lor: de câtă verticalitate morală, de cât obiectivism şi de câtă preţiozitate valorică dau dovadă ateii, scepticii şi libertinii când vine vorba de alţii.

Este atât de alunecoasă acestă cale a dezbaterii publice a pudităţilor (anti)religioase, afişate ostentativ din  raţiuni ce ţin mai degrabă de complexe revanşarde, hrănirea vanităţii intelectuale şi statuarea benevolă a beatitudinii ignorante. Trebuie să înţelegem faptul că până şi televiziunile au “parohiile” lor de suflete zbuciumate cărora trebuie să le ofere “viaţă” din moarte…

Mă voi referi la o abordare extrem de onestă pe care însă nu o găsesc în cabinetele psihologilor, nicidecum în anturajul artiştilor sau al literaţilor. Mi se pare absolut debordantă invitaţia pe care o am în Sfintele Scripturi, aceea de  a îmi supune credinţa unui test:

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. (2 Corinteni 13:5)

S-ar părea că oroarea faţă de întrebări nu îi aparţine lui Dumnezeu sau apostolilor din primul veac creştin ci mai degrabă unor intelectuali sofisticaţi din secolul XXI care nu au habar de întrebările din Biblie, dar o critică condescendent prin întrebările asupra ei.

S-ar părea că am de a face cu invitaţia la un turnir al credinţei şi a rostului ei.

Oare ce fior mă îndeamnă să cred în ceea ce scapă pipăirii mâinilor mele avide? Ce năluci mi se prezintă drept obiecte de adoraţie? Cum pot să-mi ofer puţina vlagă din viaţă unor chemări din vise şi vedenii neînţelese şi neauzite de nimeni altcineva?

Natura umană nu este doar predispusă superstiţiilor, aşa cum ne repetă obsesiv noii “liberi cugetători”, ci ea este  în aceeaşi măsură un veritabil exponat de necredinţă, chiar şi pentru cel care se luptă “să creadă”. Sunt îndemnat de raţiune să-mi socotesc bine intenţiile altruiste. Pântecele nu doar că îmi cenzurează “inteligenţa emoţională”, dar îşi impune amprenta sa în umbletele mele de sub soare doar cu gândul la promisiunile noilor ospăţuri. Mâinile îmi caută întotdeauna folosul orizontului meu îngust  iar picioarele tăgăduiesc şi pun frâu viselor,  oricât de frumoase ar fi ele. S-ar părea că, în licitaţia ideilor, propriul trup are rol de cenzor absolut.

În circumferinţa epidermei au loc traumele mele spirituale. Aici se frâng speranţe deşarte, vorbe inutile, dorinţe prea slabe. Anticii şi medievalii ne învăţau un lucru evident: corporalitatea noastră ne trage înspre cele animalice, trecătoare,  carnale.  Modernii ne-au minţit atât de credibil şi profitabil, în primă instanţă, spunându-ne că limitele cunoaşterii noastre sunt limitele simţurilor noastre. Însă, în măsura în care îşi mai poate folosi coerent raţionalitatea, orice dependent de droguri poate face corecţiile de rigoare la această filosofie pur empiristă.

Tot în ţesuturile noastre de sânge şi carne se poate coborî Dumnezeu, aducând pace, nădejde şi bucurie. În trăirile interioare Dumnezeu poate plămădi forţa care să schimbe lumea exterioară. Aici semantica este reîmprospătată, orizontul trăirii îmbogăţit şi experienţele relaţionale vivificate.

Fiecare dintre noi primim din partea Mântuitorului o invitaţie la creativitate de design existenţial:  Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Veniţi şi gustaţi ce bun este Domnul!

Faţă de limitările cu care ne naştem, oare nu cumva mult mai crunte sunt cele pe care ni le impunem noi înşine?


 

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (3. Religioşii atei)

Aş supune întreaga combinatorică de cuvinte gonflabile, gesturi schizoide, imagini glamuroase şi sunete asurzitoare ale câmpului religios unui test crud dar absolut necesar:

Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. (Iacov 1:26)

Aici, în imanenţa scriiturii inimii, se joacă transcendenţa  vizibilă a lui Dumnezeu. Tot aici îţi vezi deşertăciunea, minciuna cu care te înşeli sau îi păcăleşti pe ceilalţi.

În domeniul atât de concurenţial şi sclipitor al achiziţiilor religioase, a-ţi înfrâna limba pare un lucru imposibil. Spectacolul “smereniei” se cere observat şi validat de public. Aşa ne angrenăm în competiţiile deşarte ale egourilor nicicând sătule dar camuflate în seriozitatea “sfinţeniei”. Semnificaţia noastră pe pământul ăsta nerecunoscător se capătă prin evidenţa încapsulată în medaliile adunate cu multă “anevoinţă”. E musai să posteşti în văzul cât mai multora, e indicat  să te rogi mai cu foc în auzul celorlalţi, e obligatorie poetica mimică, gestuală şi acţională copiată conştiincios de la înaintaşi (dar prin care capeţi un status tot respectabil în comunitatea religioasă). Cu cât se derulează mai repede contorul rugăciunilor, a faptelor bune, a dărilor, a lumânărilor aprinse şi a moaştelor sărutate, cu atât mai mult Dumnezeu pare tot mai îndatorat. Şi nu se cade ca tocmai El să-ţi rămână dator fără să-ţi răsplătească efortul depus!

Mă sperii de cruda factualitate a afirmaţiei lui Oswald Chambers: este periculoasă orice religie care te face mai puţin uman! Privesc la umanitatea schingiuită din bătrânii nevoiţi să-şi vândă agoniseala vieţii pentru a fi traşi pe sfoară de către vreun şmecher cu pretenţii de vindecător. Mă indispun chinurile “atletice” ale penitenţelor de tot felul în speranţa iertării păcatelor. Redescopăr semnificaţia milei când văd oameni disperaţi la cozi uriaşe pentru a trece doar o secundă pe lângă nişte “sfinte” oseminte, prilej de înavuţire şi de creştere a ratingului unor profitori în instituţiile lor bisericeşti. Câtă dreptate are Beniamin Fărăgău când afirmă că “fuga după binecuvântări naşte idolatri, iar fuga de blesteme naşte farisei”.

Pe lângă acest spectacol grotesc dar tragic al mulţimilor în derută, un altul mi se oferă în rândul generaţiei tinere. Jocul aparenţelor este  ridicat la rang de artă pentru mulţi dintre “nepoţei” într-ale credinţei. La fel de bine, dacă nu chiar mai profesionist decât predecesorii lor, tinerii trăiesc schisma dintre spaţiul “profan”, cu otrăvitele ei daruri ale simţurilor exarcebate (sexuale, vestimentare, ale vitezei şi motoarelor turate, etc.) şi spaţiul “sacru” (cu o cultică lâncedă şi o simbolistică “depăşită).

Chiar şi în rândurile comunităţilor evanghelice impresia generală este că tot mai puţin ne putem compara cu devoţiunea înaintaşilor (chiar dacă ea a suferit procesul narativ de romanţare şi idealizare specific scriiturilor noastre ce devin legende moralizatoare). Dacă bunicul a fost credincios care a preferat să fie închis decât să-şi tăgăduiască credinţa, iar dacă tata e un om moral care îşi plăteşte dările la stat şi biserică, atunci spuneţi-mi cum va fi nepoţelul…!

Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem  încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre.  Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118).

Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte. Exigenţele pocăinţei şi ale mărturisirii devin mai degrabă apanajul frumoaselor subiecte de predică, foarte bune de devorat între anumite termene orare. În rest, tropăim cât mai gălăgios pe urmele devenirii sociale şi ale “contextualizării culturale”.

Când ne ascundem în lumina tăciunilor pe care îi aprindem, oare ce anume putem spera să vedem înaintea noastră? Când părăsim Izvorul apelor vii şi ne săpăm puţuri care nu ţin apa, la ce fel de viaţă ne putem aştepta?

Aşa se face că în loc să aducem căldură umană din izvorul divin, vindem impresii pe care ne chinuim să ni le întreţinem vii. În loc să fim ancore ale cerului pe pământ, ne scufundăm şi noi în cerinţele şi afacerile lumeşti. O imagine a pustietăţii şi a nepăsării!

Caspar David Friedrich - Cloister Graveyard in the Snow (1810)

Paradoxul ciudat al spectacolului religios este că rostirea în van a Numelui Său dintr-o inimă deşartă este de fapt blasfemie. Religioşii intră de multe ori în cursa blasfemiilor laolaltă cu ateii atunci când vor să supună voinţa lui Dumnezeu cererilor lor arogante. Invocarea inflaţionistă a lui Dumnezeu Îl exonerează însă de responsabilităţile care ne revin. Oare ce ar fi fost dacă Dumnezeu i-ar fi dat curs cererii ireverenţioase a neamuzantului George Carlin şi şi-ar fi dovedit prezenţa? Ce s-ar întâmpla dacă Dumezeu ar trece ca un foc mistuitor prin biserici, ca răspuns la rugăciunele reclamatorii ale celor ce invocă justiţie şi ordine pe pământ? În tăcerea iertătoare a lui Dumnezeu să nu credem însă că judecata Lui a murit!

De prea multe ori Îl “introducem” cu brutalitate pe Dumnezeu acolo unde El este foarte sensibil şi grijuliu. În această aparenţă bogată a simulacrului religios, realitatea vie a prezenţei lui Dumnezeu pare să moară sau să se retragă. Ne folosim de Dumnezeu în ambiţiile noastre şi vrem să-L pună să tragă la carul nostru de dorinţe deşarte.

Îţi mulţumesc Doamne pentru condescendenţa iubitoare şi răbdarea Ta înţeleaptă, pentru liniştea pe care ne-o oferi pentru a ne auzi minciunile! Îţi mulţumesc că vorbeşti la vreme potrivită iar atunci când taci, ne inviţi să ne dezbrăcăm de noi înşine!

Pot să-L “omor” pe Dumnezeu sau să risipesc ceea ce prin Fiul Său El a adunat pentru mine atunci când îmi formez o neprihănire fariseică. Atunci nici nu o să nu-mi dau osteneala să-L cunosc pe Isus Hristos în care am viaţa veşnică, mulţumindu-mă cu lozinci care să-mi definească statutul social şi religios în jocul identităţilor sociale. Voi continua să interpretez Scriptura după bunul meu plac. Întodeauna mă voi mulţumi să curăţ doar partea de afară a blidului şi voi fi suficient de temător de oameni, devenind astfel făţarnic şi preţuind mai mult pacea cu oamenii decât pacea cu Dumnezeu. Voi căuta să-mi investesc întreaga energie pentru a aduna comori pentru mine, fără să fac nimic ca să mă îmbogăţesc faţă de Dumnezeu şi mă voi lăsa compleşit de îngrijorările veacului acestuia. Voi uita că Dumnezeu m-a lăsat aici nu ca să caut mai întîi mîncarea şi îmbrăcămintea, ci Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa voi ajunge să preţuiesc religia mai presus de relaţia cu Dumnezeu.

Să ne aducem aminte că Isus Hristos a fost crucificat de  oameni foarte… religioşi, cu o violenţă acuzatoare şi aroganţă cu nimic mai prejos faţă de cea a ateilor sau agnosticilor de astăzi.

Hieronymus Bosch - Christ Carrying the Cross (1490)

Când rememorez suferinţele Mântuitorului îmi dau seama de indecenţa şi monstruozitatea sufletului pe care o ascund sub masca religiozităţii. În faţa crucii, spectacolul umanităţii îşi dezvăluie tenebrele.

Atunci mi se ia perdeaua de sclipiri amăgitoare ale societăţii de consum şi îmi dau seama că-mi rostuiesc viaţa într-un imens sanatoriu. Întreaga lume e un câmp de bătălie a duhurilor răutăţii ce schingiuiesc fiinţele umane cu conştiinţa prizonieratului într-un paradis pierdut. Văd în jurul meu oameni care par doar că sunt vii. Văd muribunzi, canceroşi şi leproşi ce-şi întind mâinile spre un cer parcă de plumb. Strigăte nedorite şi parcă neauzite cutreieră văzduhul. Aşteptarea răspunsului înfinge însă în lumea-cavou piroanele deznădejdii.

Mă aplec acum să le discern dorinţele din şoaptele vlăguite. Dar murmurul muribundului elibera deja dorinţa: vreau viaţă! Rămân cu totul descoperit, e ceva prea simplu, este ceva ce nu le pot dărui. Dar îmi ascund repede neputinţa sub mantia acuzărilor de ordin religios: număr păcatele, calculez penitenţele, acatistele… Şi nu fac altceva decât să-mi rostesc propriul verdict, propria acuzare!

Crud este momentul în care descoperi faptul că muribundul ce tânjeşte după viaţă eşti chiar tu! Atunci ai strânge întreaga durere a universului în pumni pentru a o zdrobi, ai zgârâia perdeaua de plumb a cerului pentru a-L invita pe Dumnezeu la ospăţul acuzaţiilor.

Sau … atunci, în faţa Mântuitorului îngenunchiat, îţi conştientizezi neputinţa acuzatoare. Te minunezi de înţelepciunea nebună a lui Dumnezeu de a sfărâma lucrurile tari prin cele slabe, de a Se oferi singur morţii hotărâte de  o omenire care L-a renegat. Atunci te-ai gândi la Cel ce a păşit singur la moarte, sub povara acuzaţiilor mincinoase. Ai vedea cununa batjocoritoare de spini cu care L-am încoronat pe Creatorul nostru ca actor în scena absurdităţii umane. Dumnezeu se lasă omorât de cei cărora le-a împrumutat viaţă! Pe crucea de pe Golgota, Dumnezeu se oferă disecţiei interogaţiilor noastre ca să ne regăsim în El vii, după ce am murit însă împreună cu El. Şi ce frumoasă este această viaţă ca s-o irosim!

Întotdeuna cele mai măreţe lucruri sunt foarte simple. În simplitatea lui Dumnezeu ne regăsim dimensiunea umanităţii noastre pierdute. Aici, doar printr-o reală pocăinţă, moartea este nu cauza unui fior decadent şi fatalist ci un veritabil prilej de celebrare a vieţii…

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (2. Ateii religioşi)

Îndoctrinarea în numele libertăţii

Într-un număr din National Geographic, ediţia română, dedicată lui Charles Darwin (februarie 2009, dacă nu mă înşel), editorialistul îşi aduce aminte cu o mândrie şi superioritate suspectă de libertatea şi privilegiul nespus pe care l-au avut copiii românilor din epoca comunistă de a studia evoluţionismul în şcoli. Astfel de situaţii paroxiste, debitate de oameni “deschişi” şi aparent capabili de efort intelectual, îţi mutilează orizontul încrederii în raţionalitatea speciei umane, la fel de mult ca îndoctrinarea pseudo-creştină pe care o suportă mulţi copii în şcolile României de azi. Aşadar, s-ar părea că pentru unii, răspunsul adecvat la excesul şi învăţământul patologic pseudo-creştin nu este altul decât reinstaurarea atmosferei idilice de educare în regim forţat a noilor şoimi ai patriei şi a noilor pioneri, clonaţi după calapodul retoricienilor noului “umanism”.

Întrebaţi copiii din România despre vreo alternativă ştiinţifică la evoluţionism.  Veţi constata ignoranţa pe care vor să o apere promotorii “libertăţilor” şi ai “gândirii libere”. În faţa minţilor necoapte şi uşor influenţabile, dornice de o mică/mare rebeliune, este foarte uşor să combaţi religia atunci când te crezi stăpânitorul ştiinţei. Vei face tot posibilul să ironizezi “metanaraţiunile” iudeo-creştinismului şi astfel vei putea foarte uşor să acoperi goliciunea statutului de vulg şi uzurpator într-ale ştiinţei. Aşa se instalează teroarea unidirecţională a totalitarismului ideologic ce refuză dialogul pentru că, nu-i aşa, nu mai este nimeni suficient de capabil, inteligent, raţional şi documentat ştiinţific. Monopolul ideologic asupra ştiinţei creează monştri, nu mai puţin periculoşi decât nazismul şi comunismul. Vă ofer spre exemplificare Statele Unite Comuniste ale Americii sau Monarhia Socialistă a Marii Britanii care experimentează deja noul 1984, cu experimente educaţionale care fac ca spălarea creierului din Jesus Camp să devină o copilărie naivă. Este atât de uşor şi pervers să te laşi robit chiar de cel ce îţi promite libertatea!

Aş avea o atitudine mai plină de respect în faţa ştiinţei şi nu aş mai mutila-o doar pentru a-mi satisface nevoile mele propagandistice. Aş mai lăsa loc şi de eroare, de corecţii, de retractatări şi reverificări. În acest sens, găsesc că imperativul creştin al umilinţei şi pocăinţei oferă o atitudine mult mai propice îmbogăţirii cunoaşterii ştiinţifice decât atotsuficienţa aroganţilor atei care învaţă papagaliceşte şi stâlcit fraze evoluţioniste sau se îndoapă cu o cultură Wikipedia. Diferenţa faţă de fanaticii religioşi o reprezintă doar numele proclamat adulatoriu.

New Fanatism

Paradigma Communication for Social Change a cunoscutei fundaţii Rockefeller funcţionează de minune nu doar pentru facerea de prozeliţi pentru comunitatea LGTB ci şi pentru propaganda noului ateism. În faţa unui astfel de PR gălăgios şi violent, vocea raţiunii e înnăbuşită iar Dumnezeu se retrage politicos. Unii iau acestă politeţe drept suicid. Nu-i frumos să vorbeşti  în numele Altuia!

Afirmarea negativismului şi noua mistică pseudo-ştiinţifică

Sună foarte stupid afirmarea negativismului, nu? Cam în acest joc lingvistic se îngrămădeşte întreaga combinatorică seacă a silogismelor ateiste. “Dacă nu-i poţi dovedi existenţa, atunci Dumnezeu nu există”. Problema multor creştini este că se îmbujoreză în faţa acestei raţionalităţi “macho”, deloc virile însă.

“În proporţie de 99,9% Dumnezeu nu există”, afirma emfatic R. Dawkins. Nu cred că domnului dr. în biologie de la Oxford i-ar strica puţină rigoare ştiinţifică atunci când abordează probleme epistemologice, ontologice şi logice şi să citească autorităţile în materie. Tocmai de aceea, când se joacă atât de lejer cu procentele asemenea unui copil cu firele de nisip, un spirit “liber” ca cel al lui R. Dawkins ar putea lua câteva notiţe de la renumitul profesor de logică modală, Dr. Alvin Plantinga.

Seria “Space” de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei (evoluţioniste, că altfel de ştiinţă nici nu mai există) de la BBC ne încântă cu un proces argumentativ înfiorător de simplu şi… demn de desene animate. La întrebarea “Care este originea vieţii?”, Sam Neil, naratorul, ne răspunde suav: “viaţa a fost adusă pe pământ de pe alte planete”. Poate că acesta este un răspuns suficient de raţional pentru absurditatea religioasă a unor “oameni de ştiinţă”, care mai scriu şi nuvele SF pentru cenaclurile literare, dar eu, fiind o fire puţin mai sceptică, îmi rezerv dreptul de a căuta un răspuns mai serios. Extensia întrebării adânceşte nevoia răspunsului, nicidecum nu o anulează.

De altfel,  printre multele răspunsuri demne de un studiu serios de retorică, Dl. Richard Dawkins ne oferă o mostră de sinceritate atunci când răspunde întrebării “Ce anume credeţi dar nu puteţi dovedi?”:

“(…) I believe that all life, all intelligence, all creativity and all ‘design’ anywhere in the universe, is the direct or indirect product of Darwinian natural selection. (…)”

Chiar filosoful ateu Michael Ruse mărturiseşte că Noul Ateism al filosofilor dandy gen R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens este “a bloody disaster”. Fiind aproape de cercul lor, ştie el ce spune.

Apropo, ştiaţi că s-a descoperit … veriga lipsă? În măsura în care nu mai atacă fondul iudeo-creştin ci trebuie să iniţieze un discurs constructiv, ateismul devine o sursă aproape inimaginabilă de imaginaţie haioasă. Meta-naraţiunea ateist-evoluţionistă pare a fi scenariul unui film SF de mâna a 4-a, produs în Albania. Priviţi  ultimul model de evoluţie umană, sezonul 2009. Mai mai că am crezut iniţial că e o caricatură a celor de la Academia Caţavencu. Eh, nu, evoluţionismul bate satira şi miştoul!

the new missing link

S-ar părea că există mult prea mult misticism în certitudinile “ştiinţifice” “aproape” complete. Mintea umană se simte obosită de proclamarea infatuată a şanselor pe care Dumnezeu le are pentru a “veni” întru existenţă sau inexistenţă. Dreptul de existenţă  al lui Dumnezeu Îi este refuzat în numele unei raţiuni violentate, afişate ostentativ pentru a acoperi agenda morală şi politică a propagandiştilor LGTB, socialişti, ecologişti, new-age.

Dacă pentru religioşii atei existenţa lui Dumnezeu este atât de profitabilă încât Îl caută chiar şi acolo unde nu Se onorează să se prezinte, adică în moaştele contrafăcute, minunile iluzorii, liderii mincinoşi dar buni oratori, etc., pentru ateii religioşi existenţa lui Dumnezeu este atât de neprofitabilă. Dumnezeu e musai redus la statutul de ficţiune ostracizată. De ce să ai mustrări de conştiinţă pentru orgii, divorţuri şi avorturi? De ce să ai un “Big Brother” cosmic care să te tragă de ureche când ai facut o prostie? Mai bine fără El, tocmai ca să permanentizezi prostia dar s-o numeşti “emancipare”. Este atât de deranjantă existenţa lui Dumnezeu!

Cunoaşterea “incorectă” politic şi filosofic este din ce în ce mai mutilată de industria intereselor academice şi cea a “drepturilor omului”, apărate secvenţial şi preferenţial. Dacă mai adaug la aceste garnituri ale ignoranţei şi teoriile conspiratiste (gen Codul lui Da Vinci, Zeitgeist, The God Who Wasn’t There, Pagan Jesus) ce pornesc de la “studiile” gnostice condimentate cu filosofiile orientale (junk food pentru oameni care au nevoie de o cultură/filosofie/religie instant, mixată vizual, dacă se poate, ca să fie mai uşor de înţeles), atunci îi înţeleg dorinţa şi dreptul lui Dumnezeu de a-şi alege interlocutorii.

Să-l ferească Dumnezeu pe ateu de răspunsul Său la aberaţiile şi injuriile aduse!

Însă, pe lângă un Dumnezeu viu, atât de frumos e să vezi un ateu înviat.. Dovada supremă de reverenţă şi mulţumire faţă de suferinţa tăcută a lui Dumnezeu!

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (1. Dispoziţiuni lămuritoare)

1. Dispoziţiuni lămuritoare sau despre ananke stenai

În frământarea nebună a goanei după vânt, a unui scop nedefinibil, ne pierdem stropii de viaţă, bucuriile şi nădejdile înşelătoare (oximoron deloc gratuit).

Haiku-ul japonez trecând în goană prin oraş, negustorul de melci n-a mai văzut casele precum şi cugetarea lui Aristotel ananke stenai (undeva trebuie să te opreşti – Metafizica II (a)2, 994 a) ne privesc şi pe noi. Tocmai din vânzători de realităţi aşezate (dragoste, iertare, speranţă, bucurie, etc.), uităm a ne bucura şi înţelege ceea ce atât de uşor comercializăm. Împovăraţi de tirania managementului clipei time is money, rostim atât de uşor cuvinte avortate de realitatea semnificaţiei lor. Ne angrenăm în nebunia colectivă a jocului măştilor şi chiar privim cu o plăcere narcisistă propria desfigurare bine fardată, reflectată de măştile convenţionale ale celorlalţi. Vindem impresii şi cumpărăm deziluzii! Asta pentru că cel mai facil şi cel mai profitabil comerţ este cel cu etichete.

Undeva trebuie totuşi să ne oprim! Orice mişcare îşi are o epuizare fiindcă doar în regimul lui Dumnezeu nu funcţionează entropia. Şi totuşi, în avântul mişcării, … ne credem a fi Dumnezeu!

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Ps. 46:10)

Doar scurgerea mută a vieţii, doar apropierea de înfricoşătorul ceas astral al judecăţii lui Dumnezeu ne mai trezesc din somnul post-adamic. Doar aşa ne putem decoji realitatea în care ne-am auto-exilat ca mici dumnezei. E dureros să afli în acea clipă de sinceritate că sub zâmbetul comercial se ascunde un suflet bântuit de nesiguranţă şi frică, că masca imaginii de sine ascunde un chip devorat de septicemie.

Însă orice deasupra este condiţionat de un sub şi a ascunde este premisa lui a descoperi. Doar descoperirea propriei goliciuni face posibilă descoperirea profunzimii vieţii lui Dumnezeu! Nu a unui concept, nu a unei fiinţe posibile a cărei existenţă şi definire atârnă de propria raţiune, nici a unui valet obligat să ne îndeplinească dorinţele, ci a Dumnezeului Cel Viu,  Cel care face posibilă majuscula.

Aşa am înţeles că descoperirea Subiectului face posibilă actualizarea Verbului. Iar subiectul şi verbul permit manifestarea predicatului, a predicării, a discursului sau, altfel spus, cine sunt determină ce fac şi acestea se oglindesc în ce şi cum vorbesc…

În seria de articole Cum “să-L omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede vă invit la o lectură deloc comodă,  de fapt un exerciţiu de sinceritate, o secvenţă de terapie chirurgicală a măruntaielor sistemului de valori şi credinţe. Titlul pare a împrumuta ceva din arsenalul de metode retorice pe care le detest dar vă asigur că nu urmăresc comercializarea dorinţelor sufleţeşti. Dimpotrivă. Mă folosesc de disponibilităţile ironiei  postmoderne pentru a-i uzurpa statutul pseudo-superior cu care ne-a cancerizat realitatea vieţilor.

Nu voi urmări un excurs prin istoria culturii a deicidului cu care se măgulesc reciproc filosofia, literatura şi arta contemporană ci doar natura pur religioasă şi viscerală a respingerii religiei, inconsecveţele şi neajunsurile unei gândiri “slabe”, moi dar “emancipată”.

Nu voi negocia însă nici pudităţile ipocriziei religioase.

Voi recunoaşte tăcerile lui Dumnezeu acolo unde El tace şi voi încerca să silabisesc ceea ce El rosteşte cu putere.

sad angel

Două categorii de oameni îmi vor fi părtaşi dar şi “pacienţi” ai acestei exigenţe a onestităţii:

1. Ateii religioşi

Mă surprinde sinceritatea cu care Dumnezeu pune în scenă dramaturgia relaţiei noastre instabile, bolnăvicioase şi firave cu El. Se ascunde dar se lasă găsit, tace când îi adresez imprecaţii dar vorbeşte în liniştea sufletului meu, este prezent dar nu se înfăţişează ca un valet la comanda poruncilor mele. Şi, foarte surprinzător pentru calculul raţionalităţii mele, se lasă răstignit ca să jubilez moartea Lui. După ce mă voi trezi din mahmureala excesului imoralităţii  şi a bucuriei mele, a “eliberării” de povara existenţei Lui, voi putea înţelege moralitatea morţii Lui. Voi înţelege că toată suferinţa inocenţilor, a copiilor, a săracilor năpăstuiţi, a bătrânilor părăsiţi, a femeilor călcate în picioare, toate suferinţele lor îşi găsesc ecoul nu în ipocrita mea compasiune atee ci în suferinţa lui Dumnezeu aşezat în pridvorul umanităţii. În rest, celelalte dovezi (“ştiinţifice”) atee sunt, în cea mai mare majoritate a lor, construcţii teoretice suspecte logic şi epistemologic, copleşite de sofistică, demne de suflete religioase care vor să îşi acopere inconsecvenţa scepticismului afişat (subiect pentru o viitoare serie de articole  ce va purta numele de Scurtă istorie a ignoranţei docte).

2. Religioşii atei

Pentru cei „specializaţi” în vorbirea despre Dumnezeu, prea uşor realitatea Numelui Său se diseminează în simple jocuri lingvistice, reunite sub cupola limbajului „de lemn”, în care se ascund frustrări şi obsesii bolnăvicioase. Mă gândesc la degustătorii mai mult sau mai puţin savanţi a expozeelor de artă oratorică sau a predicilor “bune” care se judecă după mulţimea “Amin”- urilor şi a lacrimilor induse. Mă simt copleşit de viermuiala activităţilor religioase, a rugăciunilor “cu foc” sau pe genunchi, marcă a spiritualităţii interioare  ce devine, prin afişare, obscenă, nu miez ci coajă. Mă intrigă cruntele lupte fraticide pentru autoritate episcopală şi continuitate apostolică sau proclamarea arogantă a celui mai mare grad de smerenie şi “dreaptă credinţă”, de parcă  spiritualitatea se măsoară prin  asumarea avidă a cifrelor din contorul istoriei. Sunt asurzit de coralele sau formaţiile de muzică uzurpătoare ale decenţei şi mă simt agresat de impunitatea unora de a induce o dragoste lălâie, plângerea de milă la comandă şi dărnicia politică, etc. Sunt prea obosit de oferta de “spiritualitate” mulată perfect pe cerinţele diverse ale pieţii curiozităţii religioase.

Mă gândesc la sinceritatea lui Iov, a omului care îşi simte carnea tremurând şi pe Dumnezeu ascuns, aparent nepăsător de viaţa lui chinuită. Iov care îşi reclama dreptul de a sta la judecată cu Dumnezeu. După toată lecţia pe care o învaţă Iov din toate întâmplările evocate în carte, Dumnezeu face o afirmaţie şocantă pentru filosofii şi teologii pudităţii avocăţeşti a discursurilor sterile, lipsite de putere:

După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. (Iov 42:7)

Aşadar, dragi atei religioşi sau religioşi atei (în anumite anotimpuri ale vieţii m-am regăsit în ambele categorii): să vorbim drept despre Dumnezeu!

%d bloggers like this: