Tag: Cuvânt

Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.

Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.

Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.

Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.

Oare …  a rămas singur?

1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii

Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).

În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.

Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?

2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului

Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).

Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg).  Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice, Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.

În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.

O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).

În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).

În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte

  1. noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
  2. pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).

Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:

a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)

Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.

b) Tăcerea eclipsei (Avraam)

Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.

Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).

c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)

Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.

Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca  “o floare a Răului”.

Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric  strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob

restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).

În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.

Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.

În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).

Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).

Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:

1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.

2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).

În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).

3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:

Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).

Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.

3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură

Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei.  Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.

Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).

Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.

Dansul sibilic al scriiturii

Când şoaptele povestitorului copilăriei noastre ajung să fie asurzite de proclamaţiile  infatuării adolescentine, când sunetul cristalin al inocenţei se topeşte în acidul cinic al sceptismului “maturităţii”, când ne prefacem că nimic nu contează mai mult în viaţă decât acerba şi mărunta muncă concurenţială pentru un statut social, atunci, obosiţi şi plictisiţi, în scena luptelor minţii noastre oferim intrare gratuită  gladiatorilor postmoderni.

Figuranţii tehnicilor de self-branding îşi numără naivii de la înălţimea coperţilor de lux ale revistelor business. În cabinele de machiaj ale studiourilor TV cruciaţii neo-păgâni ai free-thinking -ului şi conspiraţiilor de tot felul mai trag o ochiadă perversă proprii lor popularităţi (popularitate născută însă din nevoia teribil de religioasă de poveşti a publicului ignorant). Yoghinii mai pun de o înălţătoare “iarbă” împreună cu copiii occidentali, vedete de o noapte “mai populare decât Isus”, rebeli (cu sau fără cauză) şi bine spălaţi mental. Feministele îşi privesc în oglida nimfomană colţisorii binedispuşi să se înfrupte din carnea fragedă a frustrărilor adolescentelor din medii conservatoare şi a studentelor care-şi reglează stima de sine în funcţie de ultimul trend cultural. Uite aşa, spaţiul ideatic al cărţilor “la modă” este împânzit de tot felul de zburătoare care trec şi ies prin minţile “deschise” ale “boborului”, popor cititor ce îşi reclamă astfel aristocraţia şi parvenismul (pseudo)intelectual.

Îngrămădiţi între atâtea plăci tectonice ale scriiturilor de orice fel, nu e de mirare că succesul best-selling-urilor se depune, într-o linişte infiorător de anonimă, ca o zgură ce sulfurează orizontul decenţei, a realismului şi a optimismului sănătos (ingrediente fără de care o existenţă umană nu-şi poate urma paşii firavi pe firul vieţii).

Scriitura pop digerabilă şi vandabilă ne poate înfăşura uşor într-un cocon de idealuri propulsate de licitaţia minciunilor bine spuse, minciuni devenite “adevăruri” convenabile.

Ne lăsăm atât de uşor ameţiţi de farmecul jocului narcisist ce constă doar în problematizare părtinitoare şi în proclamarea politicoasă a căutării unui adevăr “neprimejdios”, “corect politic”, care să ne facă mai dulce prelingerea clipelor din clepsidra vieţii.

Scena epatării gratuite precum şi narcisismul auctorial ne obligă la o continuă luptă a conştientizării puterii demiurgice şi a magiei propriei scriituri pentru a ne feri de concluzii finale, cu statut absolut. Lectori şi scriitori angrenaţi în acelaşi tango al cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul!

Dar, poate că doar la căpătâiul unui muribund ne dăm seama cel mai bine de neputinţa cuvintelor noastre. Poate că doar atunci, în faţa unei suflări ce se stinge, ne dăm seama de indecenţa propriilor rostiri, a iarmarocului cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii. Atunci conştientizăm panorama deşertăciunii cuvintelor noastre: rostim jurăminte pe care le călcăm în picioare, declarăm dragoste unor persoane pe care apoi le trădăm, ne construim o imagine ciumată de neîmpliniri şi frustrări… Suntem mici dumnezei ce ne construim realităţi, folosindu-ne de schelăria cuvintelor, camuflându-ne eşecurile în metafore gratuite.

Totodată însă, ca o veritabilă îngrămădire de antinomii, aceeaşi oameni care dărâmăm pe alţii prin cuvinte suntem capabili să mângâiem o fiinţă firavă cu o şoaptă, să încurajăm cu o vorbă blândă pe cel deznădăjduit şi, parcă prefigurând moartea, dezbrăcarea de putere şi de sens, ne rostim simţămintele cele mai sincere persoanelor iubite.

Prin cuvânt se face şi se desface lumea, viaţa şi noi, oamenii… Priviţi un prunc şi un bătrân: o bucurie de a trăi ceea ce nu cunoaşte şi o tristeţe de a nu mai putea trăi ceea ce a cunoscut, punctul lor comun fiind gângureala. În faţa vieţii şi a morţii, modalitatea umană primară de a ne exprima este bâlbâiala. Între cele două paranteze, ale bâlbâielii inocenţei şi cea a neputinţei, se aşternă mormanul scriiturilor noastre.

Oare cine poate să sară peste propria umbră?

Mărturisesc că m-am săturat de bâlbâielile neputincioase ale filosofilor, psihologilor, ale artiştilor. În ultimă instanţă istoria culturii este o zbuciumată devenire a erorii, un joc camuflat al blamărilor şi orgoliilor rănite. Nemulţumit de “vorbăriile” avortate de putere şi semnificaţie, m-am oprit în faţa Scripturii şi am găsit matca definirilor: cuvânt, dragoste, viaţă, înviere, iertare; toate posibile doar unei majuscule: YAHWEH, Cel Ce Este. În faţa Cuvântului lui Dumnezeu mi-am dat seama că noi oamenii rostim vorbe; doar Dumnezeu rosteşte viaţă şi judecată!

În faţa rostirii lui Dumnezeu am căpătat viaţa veşnică şi am conştientizat o povară inutilă: aceea de a-mi fi propriul dumnezeu. Doar aici mi-am dat seama că eu nu sunt cioplitorul, ci piatra cioplită…

%d bloggers like this: