Tag: ateism

Paradoxuri (Opiu pentru popor)

Acum vreo douazeci și un pic de ani, în plină eră atee a “respectării” drepturilor noastre de copii (oare nenea Dawkins ne-ar fi luat partea dacă ne-ar fi cunoscut condiția noastră de copii abuzați ideologic?),  ascultam cuminți în bănci mantrele eliberatoare ale “tătucului” cu barbă, printre care și atât de binecunoscutul pasaj, pe care îl redau aici din limba engleză:

Religious suffering is, at one and the same time, the expression of real suffering and a protest against real suffering. Religion is the sigh of the oppressed creature, the heart of a heartless world, and the soul of soulless conditions. It is the opium of the people. The abolition of religion as the illusory happiness of the people is the demand for their real happiness Marx K., Introduction to A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right. Collected Works, v. 3., New York, 1976, emphasis mine)

Excelent îndemn. Chiar dacă formula a fost folosită mai întâi de către Henrich Heine, Marx  a rămas în conștiința  noastră ca un Prometeu care ne îndeamnă să ne trezim din  amorțeala tâmpă a religiei. Să luptăm deci împotriva șarlatanilor care ne vând fericiri iluzorii! Din păcate există prea mulți falși mesia care convertesc ignoranța mulțimilor în succese indecente, dar  unii dintre noi am ajuns atât de evoluați încât ne simțim chemarea de a îi trezi pe oameni din condiția oprimantă a dependenților de acest opiu numit religie!

Rămân consternat însă când văd cum marea majoritate a acestor cavaleri ai luptei pentru eliberarea de iluzii sunt vajnici  propagandiști ai liberalizării drogurilor. În provincia British Columbia din Canada,  cel puțin, se duce o adevărată luptă mediatică pentru legalizarea marihuanei …, și cred că lista va continua. Păi atunci, cum rămâne cu eliberarea poporului din liantul nemilos al drogurilor sale?  Cine sunt ignoranții? Dar șarlatanii?

Cred că cel mai rezistent virus uman este cel al minții. Numai că cei care se pretind a fi cei care prescriu medicamente se dovedesc a fi cei mai dificili pacienți, care nu-și recunosc nicio dependență sau boală de care să fie tratați!

Of, păcătoasa natură umană, cine ne va izbăvi din această circularitate a propriei minciuni?

Apariţie editorială – Sfârşitul raţiunii

După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi nevoia de inteligibilitate a omului, aşa cum observăm în modernitatea târzie dionisiacă, estetică, performativă, dar şi în neopozitivismul ştiinţificist al noului ateism, aparent imun în faţa derivelor postmoderne.

Iată scurta prezentare de pe site-ul editurii:

Este Dumnezeu real, sau doar o plasmuire a imaginatiei noastre?

Cum e posibil sa existe un Dumnezeu iubitor, cand lumea e plina de suferinta? Si oare este adevarat ca crestinii au declarat razboi celorlalte credinte, mediului inconjurator si semenilor, in numele unui Dumnezeu inexistent?

Noul ateism aparut recent in America este mult mai virulent si mai subversiv in comparatie cu ateismul lui Madalyn Murray O’Hare din anii 1950 si 1960. Propagat de scriitori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens si Sam Harris, noua provocare lansata crestinismului este deosebit de atractiva in lumea occidentala. Cand Sam Harris a publicat SCRISOARE CATRE O NATIUNE CRESTINA, Ravi Zacharias ñ care si-a petrecut peste treizeci de ani scriind si conferentiind ca apologet al credintei crestine ñ a inteles ca trebuie sa-i dea o replica. Dar mesajul lui Ravi Zacharias din aceasta carte nu se adreseaza doar acelora care au citit cartile noilor atei, ci si crestinilor care vad cum credinta lor este atacata pe piata ideilor.

In raspunsul sau, Ravi Zacharias abordeaza cateva teme spinoase in controversa crestinism-ateism: Adevarata natura a raului; Falimentul absolut al noului ateism promovat de Harris; Raportul religie – stiinta; Baza moralitatii.

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Sursa: Evenimentul Zilei, 19 iunie 2010

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Autor: Vlad Stoicescu

Cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – între “ideea bună, aplicată prost” şi execuţiile în masă.

Un bilet cumpărat din Moscova şi cinci schimbări de tren te duceau la începutul anilor ’30 în oraşul viitorului. Unul care nici măcar nu figura pe hartă. După opt zile petrecute pe şinele de fier care tăiau întinderile nesfârşite ale Rusiei, trenul oprea brusc în mijlocul stepei şi un ţipăt strident anunţa: “Magnitogorsk!”.

Oamenii coborau, se uitau pierduţi de jur împrejur şi îl întrebau pe conductor: “Mai e mult până în oraş?”. Răspunsul cădea invariabil: “Doi ani”.

Aceasta ar putea fi imaginea chintesenţială a unei istorii care a reinventat organizarea socială, ridicând din subterană cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – comunismul.

Povestea hibridului urban Magnitogorsk, documentată magistral într-una din cărţile de referinţă ale sovietologiei – “Muntele magnetic” a lui Stephen Kotkin – e dovada ultimă că socialismul de croială sovietică a pus laolaltă datele unei religii seculare, prinzând în plasa miturilor sale milioane de “credincioşi”.

Despre toate acestea a vorbit miercuri seară Vladimir Tismăneanu, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat cea de-a treia întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Monica Lovinescu”. Prelegerea profesorului de la Maryland a pus reflectoarele pe elementul care intrigă cel mai mult la ideologia comunistă: mesianismul proiectat al misiunii sale.

FAPTE ŞI FAPTE

Cum se modifică emoţiile în societăţile-laborator

O legendă bântuie lumea de câteva decenii: “comunismul a fost o idee bună, aplicată prost”. Magnetismul ei explică mecanismul prin care “răul” a ajuns, acum o sută de ani, o categorie politică în sine. Matematica nu convinge: deşi a ucis mai mult decât nazismul, socialismul de stat are astăzi dreptul de a se prezenta ca o alternativă acceptabilă.

În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, paradoxul s-ar traduce astfel: “Îi condamnăm pe cei care neagă crimele Holocaustului, un lucru extrem de normal, dar n-avem o problemă cu persoanele care neagă crimele comunismului. Cele două sisteme totalitare sunt inseparabile. E un fapt istoric că seminţele bolşevismului au determinat apariţia fascismului. Cineva mi-a răspuns odată la acest argument, spunând ‘domnule, există fapte şi fapte’. Aici s-a ajuns cu relativizarea”.

Utopia egalităţii

Pe de altă parte, fantomele comunismului nu sunt orice fantome. Ele bântuie cu furie egală şi trecutul şi spectrul viitorului. Explicaţia? “Socialismul de stat e o religie seculară. Asta se întâmplă atunci când spaţiul politic e invadat de pasiuni, de pulsiuni. Şi nu e o explicaţie scolastică! Dictatura proletariatului a adus cu sine execuţii în masă. Ea nu a fost limitată de lege pentru că statul s-a organizat în jurul ideologiei“, a indicat Tismăneanu.

“Comunismul e o parte integrantă a spiritualităţii Occidentului. Utopia egalităţii, intelectualii revoluţionari, specie inaugurată de Karl Marx – toate sunt la miezul gândirii modernităţii”, a mai spus profesorul de la Maryland.

Mai mult, “se greşeşte crezându-se că revoluţia comunistă se ocupă doar de economie, de reconfigurarea relaţiilor de producţie. Comunismul e un proiect mult mai larg, care vizează remodelarea infrastructurii emoţionale umane. Bolşevicii erau pregătiţi să extermine categorii întregi doar pentru a-şi pune în aplicare principiile. Ei erau, până la urmă, călăuzele ateiste, singurii care cunoşteau drumul spre comunism”.

ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE

“Inima mea fierbe la gândul că m-ai putea crede vinovat”

Oricine refuză litera religiei comuniste pică în afară proceselor “de clasă”, devenind automat un duşman al poporului. Un reprezentant al lumii vechi, un reziduu, o parte dispensabilă. Nici măcar cei mai buni camarazi n-au primit mântuirea.

Vladimir Tismăneanu a reluat miercuri seară un exemplu cu bătaie lungă, citind câteva pasaje din scrisorile lui Nikolai Buharin către Stalin. Ultima, trimisă în decembrie 1937, descrie mistica din jurul celei mai criminale religii politice a secolului trecut.

Aflat în închisoare, aşteptându-şi condamnarea la apogeul “Marii Terori”, Buharin îi scrie dictatorului: “În toţi aceşti ani am îndeplinit cu sinceritate linia partidului şi am învăţat să te iubesc şi să te preţuiesc. Inima mea fierbe la gândul că ai putea crede în vinovăţia mea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Ce pot să fac? Ce pot să fac?”.

Şi continuă: “Dacă aş putea într-un fel să-ţi arăt sufletul meu despicat! Dacă ai putea să vezi cât sunt de ataşat de tine, trup şi suflet. Mă pregătesc să plec din această vale a plângerii şi nu există nimic în mine în afară de nemărginita dragoste pe care v-o port, partidului şi cauzei. Conştiinţa mea e curată acum în faţa ta, Koba (n.r. poreclă pe care intimii dictatorului o foloseau. Koba era numele unui rebel georgian legendar, eroul favorit al lui Stalin). Te mai rog încă o dată să mă ierţi: doar în inima ta, nu altfel”.

Peste trei luni, Nikolai Buharin era executat prin împuşcare, alături de alte 17 persoane care trădaseră idealurile proletariatului. Şapte decenii şi câteva zeci de milioane de victime mai târziu, întrebarea încă planează: ce-i de făcut?

  • “Pentru ideologia comunistă, maniheismul e o valoare centrală. Există o umanitate bună şi una rea, iar cea din urmă trebuie exterminată. Astfel se ajunge la sanctificarea violenţei. Pentru revoluţionarii comunişti, istoria omenirii e istoria luptei de clasă. Cei care cunosc această lege a istoriei nu pot greşi, sunt infailibili. Linia partidului e mereu cea corectă. Un banc spunea pe vremuri că deviaţionistul este persoana care aleargă, aleargă, aleargă şi când se uită în urmă vede că partidul a luat-o la dreapta sau la stânga”, Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiințific al IICCMER

The Rage against God – o carte şi un interviu cu Peter Hitchens

Să aibă dreptate Jean Francoise Revel când spunea că viaţa este un cimitir de lucidităţi retrospective? Oare nu cumva atunci când suntem tineri plecăm încrezători în drumul nostru inovator, sfidând trecutul şi hiperbolizând viitorul? Poate că unii ne dăm seama, în cele din urmă, că timpul care a trecut a fost o pierdere şi o rătăcire. Ce ironie: să ajungem chinuiţi tocmai la punctul de la care am plecat!

Ca şi profesor de ştiinţe umaniste îmi permit să analizez cu atenţie resorturile de imaginaţie şi de motivaţie care fac ca mulţi tineri să răspingă anumite valori şi să îmbrăţişeze pe altele. Nonconformismul are forţa sa dinamică, cu valenţe creative şi distructive deopotrivă. Însă ceea ce mă îngrijorează este epatarea, poleită artistic/retoric, cu care se comercializează dogmatismul noului cu orice preţ. A păstra dreapta măsură este o virtute, virtute pe care, din păcate, exhibiţionismul exceselor hipermoderne o desconsideră sistematic.

Totodată, în absenţa revelaţiei şi a relaţiei cu un Dumnezeu veşnic şi în căutare de soluţii la marile probleme ale umanităţii, structura profund soteriologică a gândirii umane poate naufragia în haosul moral şi utopianismul aparent nevinovat pe care noul ateism le aduce la pachet cu spuma de libertate pe care o promite.

Toate aceste lucruri sunt dezbătute în The rage against God, cartea autobiografică a lui Peter Hitchens,  autor de care am vorbit şi cu o altă ocazie (How I found God and peace with my atheist brother: Peter Hitchens). De altfel, observaţiile pertinente ale lui Callum G. Brown din The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001), pe care le-am menţionat în articolul Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles, capătă culori şi forme cât se poate de vii prin evocările lui Peter Hitchens din decadenţa societăţii britanice a copilăriei şi tinereţii sale.

1. Cartea

Peter Hitchens: The rage against God, apărută în două ediţii, la două edituri diferite: Continuum International Publishing (3 mai 2010) şi Zondervan (14 mai 2010)

AICI pot fi citite Introducerea şi capitolul 1,  The Generation Who Were Too Clever to Believe al ediţiei Zondervan. Cei care au un cont pe Barnes & Noble, pot citi mai mult AICI.

Iată descrierea care ne-o oferă ediţia de la editura Zondervan:

Partly autobiographical, partly historical, The Rage Against God, written by Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, assails several of the favorite arguments of the anti-God battalions and makes the case against fashionable atheism.

Description:
Here, for the first time, in his new book The Rage Against God, Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, chronicles his personal journey through disbelief into a committed Christian faith. With unflinching openness and intellectual honesty, Hitchens describes the personal loss and philosophical curiosity that led him to burn his Bible at prep school and embrace atheism in its place. From there, he traces his experience as a journalist in Soviet Moscow, and the critical observations that left him with more questions than answers, and more despair than hope for how to live a meaningful life.

With first-hand insight into the blurring of the line between politics and the Church, Hitchens reveals the reasons why an honest assessment of Atheism cannot sustain disbelief in God. In the process, he provides hope for all believers who, in the words of T. S. Eliot, may discover “the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.”

2. Interviul

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (2. Ateii religioşi)

Îndoctrinarea în numele libertăţii

Într-un număr din National Geographic, ediţia română, dedicată lui Charles Darwin (februarie 2009, dacă nu mă înşel), editorialistul îşi aduce aminte cu o mândrie şi superioritate suspectă de libertatea şi privilegiul nespus pe care l-au avut copiii românilor din epoca comunistă de a studia evoluţionismul în şcoli. Astfel de situaţii paroxiste, debitate de oameni “deschişi” şi aparent capabili de efort intelectual, îţi mutilează orizontul încrederii în raţionalitatea speciei umane, la fel de mult ca îndoctrinarea pseudo-creştină pe care o suportă mulţi copii în şcolile României de azi. Aşadar, s-ar părea că pentru unii, răspunsul adecvat la excesul şi învăţământul patologic pseudo-creştin nu este altul decât reinstaurarea atmosferei idilice de educare în regim forţat a noilor şoimi ai patriei şi a noilor pioneri, clonaţi după calapodul retoricienilor noului “umanism”.

Întrebaţi copiii din România despre vreo alternativă ştiinţifică la evoluţionism.  Veţi constata ignoranţa pe care vor să o apere promotorii “libertăţilor” şi ai “gândirii libere”. În faţa minţilor necoapte şi uşor influenţabile, dornice de o mică/mare rebeliune, este foarte uşor să combaţi religia atunci când te crezi stăpânitorul ştiinţei. Vei face tot posibilul să ironizezi “metanaraţiunile” iudeo-creştinismului şi astfel vei putea foarte uşor să acoperi goliciunea statutului de vulg şi uzurpator într-ale ştiinţei. Aşa se instalează teroarea unidirecţională a totalitarismului ideologic ce refuză dialogul pentru că, nu-i aşa, nu mai este nimeni suficient de capabil, inteligent, raţional şi documentat ştiinţific. Monopolul ideologic asupra ştiinţei creează monştri, nu mai puţin periculoşi decât nazismul şi comunismul. Vă ofer spre exemplificare Statele Unite Comuniste ale Americii sau Monarhia Socialistă a Marii Britanii care experimentează deja noul 1984, cu experimente educaţionale care fac ca spălarea creierului din Jesus Camp să devină o copilărie naivă. Este atât de uşor şi pervers să te laşi robit chiar de cel ce îţi promite libertatea!

Aş avea o atitudine mai plină de respect în faţa ştiinţei şi nu aş mai mutila-o doar pentru a-mi satisface nevoile mele propagandistice. Aş mai lăsa loc şi de eroare, de corecţii, de retractatări şi reverificări. În acest sens, găsesc că imperativul creştin al umilinţei şi pocăinţei oferă o atitudine mult mai propice îmbogăţirii cunoaşterii ştiinţifice decât atotsuficienţa aroganţilor atei care învaţă papagaliceşte şi stâlcit fraze evoluţioniste sau se îndoapă cu o cultură Wikipedia. Diferenţa faţă de fanaticii religioşi o reprezintă doar numele proclamat adulatoriu.

New Fanatism

Paradigma Communication for Social Change a cunoscutei fundaţii Rockefeller funcţionează de minune nu doar pentru facerea de prozeliţi pentru comunitatea LGTB ci şi pentru propaganda noului ateism. În faţa unui astfel de PR gălăgios şi violent, vocea raţiunii e înnăbuşită iar Dumnezeu se retrage politicos. Unii iau acestă politeţe drept suicid. Nu-i frumos să vorbeşti  în numele Altuia!

Afirmarea negativismului şi noua mistică pseudo-ştiinţifică

Sună foarte stupid afirmarea negativismului, nu? Cam în acest joc lingvistic se îngrămădeşte întreaga combinatorică seacă a silogismelor ateiste. “Dacă nu-i poţi dovedi existenţa, atunci Dumnezeu nu există”. Problema multor creştini este că se îmbujoreză în faţa acestei raţionalităţi “macho”, deloc virile însă.

“În proporţie de 99,9% Dumnezeu nu există”, afirma emfatic R. Dawkins. Nu cred că domnului dr. în biologie de la Oxford i-ar strica puţină rigoare ştiinţifică atunci când abordează probleme epistemologice, ontologice şi logice şi să citească autorităţile în materie. Tocmai de aceea, când se joacă atât de lejer cu procentele asemenea unui copil cu firele de nisip, un spirit “liber” ca cel al lui R. Dawkins ar putea lua câteva notiţe de la renumitul profesor de logică modală, Dr. Alvin Plantinga.

Seria “Space” de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei (evoluţioniste, că altfel de ştiinţă nici nu mai există) de la BBC ne încântă cu un proces argumentativ înfiorător de simplu şi… demn de desene animate. La întrebarea “Care este originea vieţii?”, Sam Neil, naratorul, ne răspunde suav: “viaţa a fost adusă pe pământ de pe alte planete”. Poate că acesta este un răspuns suficient de raţional pentru absurditatea religioasă a unor “oameni de ştiinţă”, care mai scriu şi nuvele SF pentru cenaclurile literare, dar eu, fiind o fire puţin mai sceptică, îmi rezerv dreptul de a căuta un răspuns mai serios. Extensia întrebării adânceşte nevoia răspunsului, nicidecum nu o anulează.

De altfel,  printre multele răspunsuri demne de un studiu serios de retorică, Dl. Richard Dawkins ne oferă o mostră de sinceritate atunci când răspunde întrebării “Ce anume credeţi dar nu puteţi dovedi?”:

“(…) I believe that all life, all intelligence, all creativity and all ‘design’ anywhere in the universe, is the direct or indirect product of Darwinian natural selection. (…)”

Chiar filosoful ateu Michael Ruse mărturiseşte că Noul Ateism al filosofilor dandy gen R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens este “a bloody disaster”. Fiind aproape de cercul lor, ştie el ce spune.

Apropo, ştiaţi că s-a descoperit … veriga lipsă? În măsura în care nu mai atacă fondul iudeo-creştin ci trebuie să iniţieze un discurs constructiv, ateismul devine o sursă aproape inimaginabilă de imaginaţie haioasă. Meta-naraţiunea ateist-evoluţionistă pare a fi scenariul unui film SF de mâna a 4-a, produs în Albania. Priviţi  ultimul model de evoluţie umană, sezonul 2009. Mai mai că am crezut iniţial că e o caricatură a celor de la Academia Caţavencu. Eh, nu, evoluţionismul bate satira şi miştoul!

the new missing link

S-ar părea că există mult prea mult misticism în certitudinile “ştiinţifice” “aproape” complete. Mintea umană se simte obosită de proclamarea infatuată a şanselor pe care Dumnezeu le are pentru a “veni” întru existenţă sau inexistenţă. Dreptul de existenţă  al lui Dumnezeu Îi este refuzat în numele unei raţiuni violentate, afişate ostentativ pentru a acoperi agenda morală şi politică a propagandiştilor LGTB, socialişti, ecologişti, new-age.

Dacă pentru religioşii atei existenţa lui Dumnezeu este atât de profitabilă încât Îl caută chiar şi acolo unde nu Se onorează să se prezinte, adică în moaştele contrafăcute, minunile iluzorii, liderii mincinoşi dar buni oratori, etc., pentru ateii religioşi existenţa lui Dumnezeu este atât de neprofitabilă. Dumnezeu e musai redus la statutul de ficţiune ostracizată. De ce să ai mustrări de conştiinţă pentru orgii, divorţuri şi avorturi? De ce să ai un “Big Brother” cosmic care să te tragă de ureche când ai facut o prostie? Mai bine fără El, tocmai ca să permanentizezi prostia dar s-o numeşti “emancipare”. Este atât de deranjantă existenţa lui Dumnezeu!

Cunoaşterea “incorectă” politic şi filosofic este din ce în ce mai mutilată de industria intereselor academice şi cea a “drepturilor omului”, apărate secvenţial şi preferenţial. Dacă mai adaug la aceste garnituri ale ignoranţei şi teoriile conspiratiste (gen Codul lui Da Vinci, Zeitgeist, The God Who Wasn’t There, Pagan Jesus) ce pornesc de la “studiile” gnostice condimentate cu filosofiile orientale (junk food pentru oameni care au nevoie de o cultură/filosofie/religie instant, mixată vizual, dacă se poate, ca să fie mai uşor de înţeles), atunci îi înţeleg dorinţa şi dreptul lui Dumnezeu de a-şi alege interlocutorii.

Să-l ferească Dumnezeu pe ateu de răspunsul Său la aberaţiile şi injuriile aduse!

Însă, pe lângă un Dumnezeu viu, atât de frumos e să vezi un ateu înviat.. Dovada supremă de reverenţă şi mulţumire faţă de suferinţa tăcută a lui Dumnezeu!

%d bloggers like this: