Tag: atei

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (4. Fatalităţi topologice?)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea!

10205

Aş aduce în discuţie şi o altfel de fatalitate, cea a oamenilor care se mândresc cu a lor credinţă în Dumnezeu. Este vorba de fatalitatea neputinţei de a te schimba după chipul Celui care te cheamă în relaţie. “Cu credinţa aceasta m-am născut”, “aşa se face la noi”, “acesta este tradiţia”, etc. Sunt semne ale încremenirii într-o formă de evlavie moştenite căreia, foarte posibil, să-i lipsească puterea şi vitalitatea.

Un prim lucru semnalat şi contestat celor care îşi afişează credinţa religioasă este ipocrizia, acea violenţă simbolică găunoasă, nesusţinută de un semnificat în plan raţional, relaţional, afectiv, factual şi devoţional. Deconstucţia turată la maximum de arte, literatură şi mass-media a reuşit să construiască o imagine socială a oamenilor religioşi, creionând următoarele trăsături: ignoranţi şi bigoţi sub raport al cunoaşterii, brutali, misogini, retrograzi şi răzbunători sub raport moral-relaţional, pudici dar violenţi  şi instabili sub raport afectiv, necalibraţi şi nepretenţioşi sub raport estetic, lăudăroşi fără scrupule, aroganţi versaţi şi falşi în tot ADN-ul lor uman sub aspect factual şi devoţional.

Un paradox interesant, dar jenant, se iveşte în acest cerc vicios al defensivelor şi acuzaţiilor. Se pare că ipocrizia nu e monopolul religioşilor, ci ea se împarte just şi contestatarilor lor: de câtă verticalitate morală, de cât obiectivism şi de câtă preţiozitate valorică dau dovadă ateii, scepticii şi libertinii când vine vorba de alţii.

Este atât de alunecoasă acestă cale a dezbaterii publice a pudităţilor (anti)religioase, afişate ostentativ din  raţiuni ce ţin mai degrabă de complexe revanşarde, hrănirea vanităţii intelectuale şi statuarea benevolă a beatitudinii ignorante. Trebuie să înţelegem faptul că până şi televiziunile au “parohiile” lor de suflete zbuciumate cărora trebuie să le ofere “viaţă” din moarte…

Mă voi referi la o abordare extrem de onestă pe care însă nu o găsesc în cabinetele psihologilor, nicidecum în anturajul artiştilor sau al literaţilor. Mi se pare absolut debordantă invitaţia pe care o am în Sfintele Scripturi, aceea de  a îmi supune credinţa unui test:

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. (2 Corinteni 13:5)

S-ar părea că oroarea faţă de întrebări nu îi aparţine lui Dumnezeu sau apostolilor din primul veac creştin ci mai degrabă unor intelectuali sofisticaţi din secolul XXI care nu au habar de întrebările din Biblie, dar o critică condescendent prin întrebările asupra ei.

S-ar părea că am de a face cu invitaţia la un turnir al credinţei şi a rostului ei.

Oare ce fior mă îndeamnă să cred în ceea ce scapă pipăirii mâinilor mele avide? Ce năluci mi se prezintă drept obiecte de adoraţie? Cum pot să-mi ofer puţina vlagă din viaţă unor chemări din vise şi vedenii neînţelese şi neauzite de nimeni altcineva?

Natura umană nu este doar predispusă superstiţiilor, aşa cum ne repetă obsesiv noii “liberi cugetători”, ci ea este  în aceeaşi măsură un veritabil exponat de necredinţă, chiar şi pentru cel care se luptă “să creadă”. Sunt îndemnat de raţiune să-mi socotesc bine intenţiile altruiste. Pântecele nu doar că îmi cenzurează “inteligenţa emoţională”, dar îşi impune amprenta sa în umbletele mele de sub soare doar cu gândul la promisiunile noilor ospăţuri. Mâinile îmi caută întotdeauna folosul orizontului meu îngust  iar picioarele tăgăduiesc şi pun frâu viselor,  oricât de frumoase ar fi ele. S-ar părea că, în licitaţia ideilor, propriul trup are rol de cenzor absolut.

În circumferinţa epidermei au loc traumele mele spirituale. Aici se frâng speranţe deşarte, vorbe inutile, dorinţe prea slabe. Anticii şi medievalii ne învăţau un lucru evident: corporalitatea noastră ne trage înspre cele animalice, trecătoare,  carnale.  Modernii ne-au minţit atât de credibil şi profitabil, în primă instanţă, spunându-ne că limitele cunoaşterii noastre sunt limitele simţurilor noastre. Însă, în măsura în care îşi mai poate folosi coerent raţionalitatea, orice dependent de droguri poate face corecţiile de rigoare la această filosofie pur empiristă.

Tot în ţesuturile noastre de sânge şi carne se poate coborî Dumnezeu, aducând pace, nădejde şi bucurie. În trăirile interioare Dumnezeu poate plămădi forţa care să schimbe lumea exterioară. Aici semantica este reîmprospătată, orizontul trăirii îmbogăţit şi experienţele relaţionale vivificate.

Fiecare dintre noi primim din partea Mântuitorului o invitaţie la creativitate de design existenţial:  Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Veniţi şi gustaţi ce bun este Domnul!

Faţă de limitările cu care ne naştem, oare nu cumva mult mai crunte sunt cele pe care ni le impunem noi înşine?


 

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (3. Religioşii atei)

Aş supune întreaga combinatorică de cuvinte gonflabile, gesturi schizoide, imagini glamuroase şi sunete asurzitoare ale câmpului religios unui test crud dar absolut necesar:

Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. (Iacov 1:26)

Aici, în imanenţa scriiturii inimii, se joacă transcendenţa  vizibilă a lui Dumnezeu. Tot aici îţi vezi deşertăciunea, minciuna cu care te înşeli sau îi păcăleşti pe ceilalţi.

În domeniul atât de concurenţial şi sclipitor al achiziţiilor religioase, a-ţi înfrâna limba pare un lucru imposibil. Spectacolul “smereniei” se cere observat şi validat de public. Aşa ne angrenăm în competiţiile deşarte ale egourilor nicicând sătule dar camuflate în seriozitatea “sfinţeniei”. Semnificaţia noastră pe pământul ăsta nerecunoscător se capătă prin evidenţa încapsulată în medaliile adunate cu multă “anevoinţă”. E musai să posteşti în văzul cât mai multora, e indicat  să te rogi mai cu foc în auzul celorlalţi, e obligatorie poetica mimică, gestuală şi acţională copiată conştiincios de la înaintaşi (dar prin care capeţi un status tot respectabil în comunitatea religioasă). Cu cât se derulează mai repede contorul rugăciunilor, a faptelor bune, a dărilor, a lumânărilor aprinse şi a moaştelor sărutate, cu atât mai mult Dumnezeu pare tot mai îndatorat. Şi nu se cade ca tocmai El să-ţi rămână dator fără să-ţi răsplătească efortul depus!

Mă sperii de cruda factualitate a afirmaţiei lui Oswald Chambers: este periculoasă orice religie care te face mai puţin uman! Privesc la umanitatea schingiuită din bătrânii nevoiţi să-şi vândă agoniseala vieţii pentru a fi traşi pe sfoară de către vreun şmecher cu pretenţii de vindecător. Mă indispun chinurile “atletice” ale penitenţelor de tot felul în speranţa iertării păcatelor. Redescopăr semnificaţia milei când văd oameni disperaţi la cozi uriaşe pentru a trece doar o secundă pe lângă nişte “sfinte” oseminte, prilej de înavuţire şi de creştere a ratingului unor profitori în instituţiile lor bisericeşti. Câtă dreptate are Beniamin Fărăgău când afirmă că “fuga după binecuvântări naşte idolatri, iar fuga de blesteme naşte farisei”.

Pe lângă acest spectacol grotesc dar tragic al mulţimilor în derută, un altul mi se oferă în rândul generaţiei tinere. Jocul aparenţelor este  ridicat la rang de artă pentru mulţi dintre “nepoţei” într-ale credinţei. La fel de bine, dacă nu chiar mai profesionist decât predecesorii lor, tinerii trăiesc schisma dintre spaţiul “profan”, cu otrăvitele ei daruri ale simţurilor exarcebate (sexuale, vestimentare, ale vitezei şi motoarelor turate, etc.) şi spaţiul “sacru” (cu o cultică lâncedă şi o simbolistică “depăşită).

Chiar şi în rândurile comunităţilor evanghelice impresia generală este că tot mai puţin ne putem compara cu devoţiunea înaintaşilor (chiar dacă ea a suferit procesul narativ de romanţare şi idealizare specific scriiturilor noastre ce devin legende moralizatoare). Dacă bunicul a fost credincios care a preferat să fie închis decât să-şi tăgăduiască credinţa, iar dacă tata e un om moral care îşi plăteşte dările la stat şi biserică, atunci spuneţi-mi cum va fi nepoţelul…!

Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem  încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre.  Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118).

Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte. Exigenţele pocăinţei şi ale mărturisirii devin mai degrabă apanajul frumoaselor subiecte de predică, foarte bune de devorat între anumite termene orare. În rest, tropăim cât mai gălăgios pe urmele devenirii sociale şi ale “contextualizării culturale”.

Când ne ascundem în lumina tăciunilor pe care îi aprindem, oare ce anume putem spera să vedem înaintea noastră? Când părăsim Izvorul apelor vii şi ne săpăm puţuri care nu ţin apa, la ce fel de viaţă ne putem aştepta?

Aşa se face că în loc să aducem căldură umană din izvorul divin, vindem impresii pe care ne chinuim să ni le întreţinem vii. În loc să fim ancore ale cerului pe pământ, ne scufundăm şi noi în cerinţele şi afacerile lumeşti. O imagine a pustietăţii şi a nepăsării!

Caspar David Friedrich - Cloister Graveyard in the Snow (1810)

Paradoxul ciudat al spectacolului religios este că rostirea în van a Numelui Său dintr-o inimă deşartă este de fapt blasfemie. Religioşii intră de multe ori în cursa blasfemiilor laolaltă cu ateii atunci când vor să supună voinţa lui Dumnezeu cererilor lor arogante. Invocarea inflaţionistă a lui Dumnezeu Îl exonerează însă de responsabilităţile care ne revin. Oare ce ar fi fost dacă Dumnezeu i-ar fi dat curs cererii ireverenţioase a neamuzantului George Carlin şi şi-ar fi dovedit prezenţa? Ce s-ar întâmpla dacă Dumezeu ar trece ca un foc mistuitor prin biserici, ca răspuns la rugăciunele reclamatorii ale celor ce invocă justiţie şi ordine pe pământ? În tăcerea iertătoare a lui Dumnezeu să nu credem însă că judecata Lui a murit!

De prea multe ori Îl “introducem” cu brutalitate pe Dumnezeu acolo unde El este foarte sensibil şi grijuliu. În această aparenţă bogată a simulacrului religios, realitatea vie a prezenţei lui Dumnezeu pare să moară sau să se retragă. Ne folosim de Dumnezeu în ambiţiile noastre şi vrem să-L pună să tragă la carul nostru de dorinţe deşarte.

Îţi mulţumesc Doamne pentru condescendenţa iubitoare şi răbdarea Ta înţeleaptă, pentru liniştea pe care ne-o oferi pentru a ne auzi minciunile! Îţi mulţumesc că vorbeşti la vreme potrivită iar atunci când taci, ne inviţi să ne dezbrăcăm de noi înşine!

Pot să-L “omor” pe Dumnezeu sau să risipesc ceea ce prin Fiul Său El a adunat pentru mine atunci când îmi formez o neprihănire fariseică. Atunci nici nu o să nu-mi dau osteneala să-L cunosc pe Isus Hristos în care am viaţa veşnică, mulţumindu-mă cu lozinci care să-mi definească statutul social şi religios în jocul identităţilor sociale. Voi continua să interpretez Scriptura după bunul meu plac. Întodeauna mă voi mulţumi să curăţ doar partea de afară a blidului şi voi fi suficient de temător de oameni, devenind astfel făţarnic şi preţuind mai mult pacea cu oamenii decât pacea cu Dumnezeu. Voi căuta să-mi investesc întreaga energie pentru a aduna comori pentru mine, fără să fac nimic ca să mă îmbogăţesc faţă de Dumnezeu şi mă voi lăsa compleşit de îngrijorările veacului acestuia. Voi uita că Dumnezeu m-a lăsat aici nu ca să caut mai întîi mîncarea şi îmbrăcămintea, ci Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa voi ajunge să preţuiesc religia mai presus de relaţia cu Dumnezeu.

Să ne aducem aminte că Isus Hristos a fost crucificat de  oameni foarte… religioşi, cu o violenţă acuzatoare şi aroganţă cu nimic mai prejos faţă de cea a ateilor sau agnosticilor de astăzi.

Hieronymus Bosch - Christ Carrying the Cross (1490)

Când rememorez suferinţele Mântuitorului îmi dau seama de indecenţa şi monstruozitatea sufletului pe care o ascund sub masca religiozităţii. În faţa crucii, spectacolul umanităţii îşi dezvăluie tenebrele.

Atunci mi se ia perdeaua de sclipiri amăgitoare ale societăţii de consum şi îmi dau seama că-mi rostuiesc viaţa într-un imens sanatoriu. Întreaga lume e un câmp de bătălie a duhurilor răutăţii ce schingiuiesc fiinţele umane cu conştiinţa prizonieratului într-un paradis pierdut. Văd în jurul meu oameni care par doar că sunt vii. Văd muribunzi, canceroşi şi leproşi ce-şi întind mâinile spre un cer parcă de plumb. Strigăte nedorite şi parcă neauzite cutreieră văzduhul. Aşteptarea răspunsului înfinge însă în lumea-cavou piroanele deznădejdii.

Mă aplec acum să le discern dorinţele din şoaptele vlăguite. Dar murmurul muribundului elibera deja dorinţa: vreau viaţă! Rămân cu totul descoperit, e ceva prea simplu, este ceva ce nu le pot dărui. Dar îmi ascund repede neputinţa sub mantia acuzărilor de ordin religios: număr păcatele, calculez penitenţele, acatistele… Şi nu fac altceva decât să-mi rostesc propriul verdict, propria acuzare!

Crud este momentul în care descoperi faptul că muribundul ce tânjeşte după viaţă eşti chiar tu! Atunci ai strânge întreaga durere a universului în pumni pentru a o zdrobi, ai zgârâia perdeaua de plumb a cerului pentru a-L invita pe Dumnezeu la ospăţul acuzaţiilor.

Sau … atunci, în faţa Mântuitorului îngenunchiat, îţi conştientizezi neputinţa acuzatoare. Te minunezi de înţelepciunea nebună a lui Dumnezeu de a sfărâma lucrurile tari prin cele slabe, de a Se oferi singur morţii hotărâte de  o omenire care L-a renegat. Atunci te-ai gândi la Cel ce a păşit singur la moarte, sub povara acuzaţiilor mincinoase. Ai vedea cununa batjocoritoare de spini cu care L-am încoronat pe Creatorul nostru ca actor în scena absurdităţii umane. Dumnezeu se lasă omorât de cei cărora le-a împrumutat viaţă! Pe crucea de pe Golgota, Dumnezeu se oferă disecţiei interogaţiilor noastre ca să ne regăsim în El vii, după ce am murit însă împreună cu El. Şi ce frumoasă este această viaţă ca s-o irosim!

Întotdeuna cele mai măreţe lucruri sunt foarte simple. În simplitatea lui Dumnezeu ne regăsim dimensiunea umanităţii noastre pierdute. Aici, doar printr-o reală pocăinţă, moartea este nu cauza unui fior decadent şi fatalist ci un veritabil prilej de celebrare a vieţii…

%d bloggers like this: