Afundat în rătăcirile nesfârşite la care te ispiteşte hipertextualitatea internetului, am ajuns la http://www.notcot.org, un site de design foarte bogat şi indecent de atractiv. Astfel, printre foarte mulţi artişti prezentaţi acolo, mi-a atras atenţia speculaţiile imaginaţiei unui artist japonez, Macoto Murayama.
Seria de Floră anorganică ţi se oferă ca un drog vizual de la care aproape că nu te mai poţi sustrage. Coloristica şi liniarităţile pe care le suportă tehnica digitală sfidează orice regulă pe care o învaţă la şcoală orice mic artist. Punctul, linia şi suprafaţa se reduc la simple numere, tastate după o combinatorică esoterică, ştiută numai de iniţiaţii şi preoţii noii realităţi vizuale. Simţi că eşti insignifiant, nedesăvârşit şi incapabil de perfecţiune când laşi retina să se scalde în catedrala de culori geometrizate şi structurate mecanic (elemente ce trădează formaţia unui absolvent al specializării de Design Spaţial). Aparent totul îţi este dat în supra-faţă, totul este descoperit. Parcă privezi divinitatea de atributele omniscienţiei şi atotputerniciei atunci când pipăi vizual orice faţetă a realităţii, când o vezi descrisă atât de complet şi aproape desăvârşit. Orice ungher, umbră, cută este reproiectată atât de simplu printr-o singură tastare a unei formule matematice. Fericirea spectatorului pare atât de ieftină şi uşor de obţinut.
Însă sensul scriiturii vizuale se ascunde în măsura în care este obscen de vizibil. Vitraliul a devenit sursa şi destinaţia luminii. Trans-cendentul e aici, imanentizat prin transparenţa totală. Şi tocmai de aceea transcendentul moare sau se retrage în greu-imaginabil şi prea puţin vizibil sau în ne-important, in-utilizabil. Mă gândesc acum la clipele, eventual minutele de extaz pe care le oferă aceste naturi nici moarte şi nici vii, pixelate la refuz şi care ocupă fundalul vreunui birou avocăţesc sau de bussines. Splendoarea nu e oferită niciodată gratis. Plăteşti pentru ea timp, atenţie, bani. Frumosul estetic transformat în pilula terapeutică corporatistă, pură utilitate a comanditarului (de fapt, nimic nou în istoria artei).
Pentru că suntem înfundaţi într-o cultură de plastic, naturalul, în măsura în care nu e interpretat şi chiar de-naturat prin intermediarii mediatici (Discovery, Animal Planet, National Geographic, etc.), este suspect de re-dimensionat, re-calibrat, re-vitalizat cultural. El devine subiect artistic, pretext al deviaţiilor filosofice pseudo-demiugice. Uite aşa am ajuns la… floră anorganică. În geografia culturală virtuală, totul e posibil prin includerea a absolut oricărui imposibil.
Pentru a completa notele mele despre interioritate versus exterioritate şi pentru a explora filiaţiile ideatice pe care le suportă aceste imagini, vă recomand lectura Metafizicii tuburilor de Amelie Nothomb.
Alonewithothers's Blog 