Author: alonewithothers

An all-too-human virus…

Maybe we should start reviewing all things we have lost in the last almost two years! Among these things, the pride of postmodernism seems to be lost: inclusion (“stay apart /social distance/unvaccinated” , etc. ), rebellion and outside the box thinking (“obey, science is clear, we follow science, comply and shut up”), human autonomy (my body, my choice “), human/minority rights…

Jean Luc Nancy is presenting here an obituary of our civilization (especially of Europe).

A test for all hyper-modern self-righteous “heroes”

The monopoly of ethical virtues implies the risk of the monopoly of hypocrisy!

In a post-Christian world, our new Pharisees, while claiming to be a/anti-religious, are condemned to mimic the most terrible religious behavioral patterns ( Later I will discuss in a series of articles about how a lot of social justice activists are fulfilling religious patterns of the old Pharisees).

Now I will summarize the test God gave in the Old Testament to those who presented themselves as being emphatic and emotionally driven justice warriors.

Micah 6:8 sets up a foundation for a well rounded

1. ethical decision-making and

2. spiritual growth.

“He has shown you, O mortal, what is good. And what does the LORD require of you?”

The precondition of acting for justice is to recognize we are mortal, limited, self-centered, fallible and stubborn.

1. To act justly

• requires outward actions of doing justice (a knowledge that determines/moves you to act)

the danger is to over-emphasize your righteousness and to promote even a corrupted vision of justice (revenge, etc.).

2. To love mercy

• requires inward actions. Mercy is the best “checks and balance” mechanism of an ill intended judicial mind

the danger is to show off  to others what is in inside, to engage in a Pharisaic/ self-righteous/hypocritical competition of self promotion, claiming the superior moral ground (arrogance).

3. To walk humbly with your God.

• requires an upward action. If mercy will test and balance our desire to do justice, then humility will test, and eventually, correct our misplaced desire to play with our moral and spiritual accomplishments.

• there is no danger in walking humbly with God when we act justly and love mercy! Look at the entire social justice exhibition of literature/vocabulary/concepts – in an obese and brazen inflation of radicalism (“radical love/inclusion/justice/etc.), you will never find anything about “radical repentance/humbleness/”!

Guess how our vociferous social justice heroes of our era do score at this test? Guess where they successfully fail?

Un pribeag prin iarmarocul paradisurilor

„Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Împărați 18:9)

Terapia tăcerii

Iată că trecură ceva vremuri de când ne-am mai privit unii pe alții în oglinda textului. Terapeutica scrisului a lăsat ceva timp și spațiu terapeuticii tăcerii. În piața atât de aglomerată de voci și țipete cotidiene, o retragere în sine poate fi sursa unei înfloritoare industrii a narcisismului dar poate fi și o adevărată umilință terapeutică atunci când, luând aminte la propriile limitări, observi liniștit spectacolul de multe ori absurd și delirant al cuvintelor răspicate și putregăite în comfortul propriilor profeții seducătoare.

Da, există o vreme când trebuie să vorbești la fel cum există o vreme potrivită să și taci… Așa îți re-calibrezi tendințele și testezi busola după care te orientezi atunci când îți contruiești părerea de sine, axioma tăcută dar atotprezentă în dinamica raporturilor față de alții. Da, tăcerea și auto-reflecția este o formă de umilință și domesticire a egoului, proces contraindicat de fabricanții stimei de sine atât de vandabili azi. Ce multe deșeuri de limbuție otrăvitoare și fiere relațională am evita în a produce dacă am avea câte un post de .. tăcere!

Tăcerea și reflecția sunt absolut necesare nu doar pentru reglarea propriilor predispoziții morale și relaționale, dar și pentru a aduna o brumă de credibilitate intelectuală prin testarea argumentelor și concluziilor pripite pe care le producem. De multe ori ne lăsăm ispitiți de barocul/sofisticarea unor argumente pentru că le preluăm/producem doar pentru a ne acoperi indecența morală a unui caracter deficitar. Marii intelectuali produc plusvaloare nu doar prin cunoaștere, ci și prin umilința cu care își acceptă limitările testate în actul lor creativ. Ori limbuția neobosită este de prea multe ori hala gălăgioasă a unor idei replicate serial și cu deficiențe de fabricație care desfac lucrurile care ar trebui să fie bine făcute. Cu alte cuvinte, un provincialism intelectual!

După vreo doi ani foarte plini în viața mea, a venit vremea să reiau ”condeiul” și să cutreier lumea de sub privirile noastre, în așteptarea celei mai bune.

Recunosc că am avut de multe ori gândul fugar să scriu din nou pe blog ca să mă refugiez din fața potopului de fracturi logice, emoții contradictorii și delirante, certitudini gonflabile și suspiciuni regizate care azi iau locul principal al arenei publice. Pentru un timp am preferat să produc pe contul meu de Facebook o scriitură directă, ancorată în limbaj și studii de nivel academic care să scurtcircuiteze emfaza gălăgioasă a părerilor obeze. Incredibilul proces de decadență și indecență morală și intelectuală a acestei industrii a controlului de dopamină a determinat ieșirea mea din circuitul hipermodern al lui Sisif -Facebook.

Am hotărât însă că e vremea să îmi continui analizele, interogațiile, testările și falsificările pe acest blog, atâta timp când nu va fi blocat/cenzurat/shadow banned, etc.

Iarmarocul paradisurilor

Deși experiența post-revoluționară din România și cea ”trudeau-ană” din Canada mi-au întărit pesimismul, consider că întotdeauna în istorie cei care au dreptate și văd lumina înainte ca ea să fie omagiată post-factum în cărțile de istorie sunt o minoritate. Cu toate că trăim vremuri comice ce permit eroizări gratuite oricui care se ascunde sub fusta încăpătoare a victimologiei minoritare, problema serioasă este cum anume știm că nu noi suntem cei decepționați, deziluzionați, de partea greșită a adevărului, a realității, etc? În pleiada de realități contra-factuale, simulate, cum știm să ne testăm propriul matrix și să ieșim din procesul înșelării de sine? Poate că un proces de conștiință, o confruntare cu alteritatea, o testare de sine, o venire in fire sunt exact începutul drumului recuperării din acest voiaj al decepției customizate, industrializate, educate de factorii de conșiință/producătorii de iluzii. Acesta este procesul unui Adam și Eva care în fața tentației luciferice, ar fi trebuit să se auto-testeze – eventual unul pe altul și așteptându-L pe Dumnezeu să verifice întreaga poveste. Da, Edenul nu a fost un ”safe space” pentru că Dumnezeu i-a testat pe Adam și Eva. Paradisul a fost pierdut pentru că ei s-au vândut tentației de a fi avut dreptate fără a testa, întreba, judeca și proba narativul șarpelui.

Aceeași tentație ne ispitește pe fiecare din noi astăzi, când avem atât de multe dispozitive în a ne anestezia conștiința și seduce gândirea cu tot felul de promisiuni paradisiatice. Într-o lume când e așa de greu și ”neprofitabil” să ne ”falsificăm” propriile tendințe, idei, filosofii, iarmarocul paradisurilor este plin de mușterii gata să cumpere orice le dorește inima. În acest context, salvarea din păienjenișul narcisist pare a fi tocmai comunicarea, testarea, introspecția, disponibilitatea de a avea și o a doua părere. Un agnosticism relațional visavis de adevărurile vandabile, de pe piață, se cere compensat cu o încredere în onestitatea unui Dumnezeu care vrea să te protezeze fără să te forțeze.

Acesta este contextul în care revin pe ”piața” comunicațională – mă prezint ca un pribeag în acest iarmaroc al paradisurilor customizate pe care ni le vând negustorii de astăzi. Sper ca în spațiul și timpul pe care mi le va îngădui Dumnezeu să

  • testez principiile epistemologice care creează narativele dominante ale opiniei publice (credibilitatea formatorilor de opinie, a discursului științific. Să nu uităm că istoria reală este la jumătatea drumului dintre propagandă și conspirație – adică are de a face cu subiectul istoric real, cu limitări, trădări și acte eroice, nicidecum nu cu profile clare, netede, ”curățate” – de victime inocente sau de opresori fără scrupule.)
  • testez emfaza unei moralități care s-a infiltrat în toate cotloanele societății occidentale și este deja prezentă în îmbrățișată necritic de activiști vocali din România,
  • ofer un cadru în care idei, argumente, narațiuni sunt discutate, cântărite atât din punct de vedere secular/intelectual, cât și din punct de vedere spiritual/biblic.

Sper ca în acest spațiu, cam ultimul în care mai pot exersa în scris limba română, să ofere o oază celor ce asemenea lui Ilie, își puneau întrebarea unde să se mai ducă să se ascundă de inamici și de Dumnezeu atunci când s-a simțit singur împotriva tuturor, când a simțit că întreaga cultură și societate este împotriva sa și când era gata să cedeze. ”Ilie, ce faci aici?” este întrebarea terapeutică pe care Dumnezeu, Întrebătorul, o îndreaptă spre sufletul amârât și obosit al celui care nu mai are putere să reziste. Este interesant cum de fiecare dată după ce oamenii fac câte o boacănă/păcătuiesc, dau lucrurile de pamânt, Dumnezeu inițiază dialog – unde ești?/ cei ai de gând? ce faci? Este un privilegiu extraordinar ca în piața amăgirilor certe, Dumnezeu să ne invite la conversatie prin întrebări și dialoguri…

Credulitatea pretențioasă

The most positive men are the most credulous. (Alexander Pope, Swift’s Miscellanies)

Even doubters and skeptics can be can be just as dogmatic as the most believers (Judith Shklar, Nineteen Eighty-Four)

Spectatorii propriilor pantonime 

Doar mintea umană postmodernă își poate permite paradoxul creșterii credulității pe măsura acceptării modei de a nu crede.

Capture d’écran 2015-04-28 à 14.57.40

Găsesc aproape comic (dacă nu ar fi vorba de lucruri serioase) faptul că teologia pop liberală e tot mai credulă (în unele lucruri) exact în aceeași măsură în care e tot mai sceptică (față de alte lucruri). Iată doar câteva exemple de echilibrare (subliminare) a ceea ce se pierde cu ceea ce se crede că se câștigă:

– învierea nu e un fapt istoric, e aproape imposibilă, e de fapt un construct social al unor perfizi manipulatori, un exemplu de wishful thinking, o farsă istorică dar, slavă Domnului, știința ne poate oferi realitatea re-creerii țesuturilor moarte, nanorobotica o să ne facă tot mai sănatoși, dacă nu chiar tineri și nemuritori! Avem încă ceva probleme cu ceea ce s-ar putea numi transferul de soft (ceea ce se numește generic conștiință) de pe un hardware pe altul (creier), dar să avem și noi puțintică răbdare… și credință!

– Dumnezeu e un simplu abramburică cosmic, nu vrea și nu poate să aibă vreun plan cu creația asta care mai mult îl încurcă decât descurcă, e de fapt incapabil să mai țină socoteala lucrurilor pe care le mai fac omuleții pe planeta asta albastră. În schimb ne facem cruce în fața avansurilor tehnologiei care îți recunoaște vocea, amprenta, irisul, îți face prescripții pentru diete, tratamente, partenerul ideal, cariera perfectă, poate recunoaște posibilele acțiuni și intenții după o analiză a unor indicatori chimico-biologici, etc. Dacă specialiștii spun, știu ei ce spun, noi, profanii, nu putem decât să ascultăm! Până la urmă și Auswitz-ul a fost organizat la carte, metodic, cu rigorizatate științifică!

Cheats easily believe others as bad as themselves, there is no deceiving them, nor do they long deceive. (Jean de la Bruyere)

Oare cum arată creștinismul pentru hipster? E o operă a narcisismului ce se pretinde deschidere altruistă și mereu întoarsă spre propria atotsuficiență recentă:

– imanentism (transcendența metafizică e redusă la trancendența psihică, a celuilalt, nu mai e un acolo, ci doar un aici suficient),

– naturalism epistemologic (revelația e doar o sumă de compilații condiționate doar de context și interese imanente),

– emoționalism terapeutic (Dumnezeu descărcărcat de “viciile pagâne” ale judecății și mâniei, percepute ca palimpseste ale politicilor identitare antice)

– messianism social, cu al său paradis birocratic, trasat cu rigla reglementarilor sociale/guvernamentale.

Pe umerii giganților

Spre deosebire de medievali noi, oamenii recenți, suntem piticii care nu-s doar cățărati pe umărul unor titani dar le și maimuțărim sistematic ideile și vorbele:

– unui E. Levinas i-am luat frumusețea descoperirii alterității pentru întâlnirea față-în-față, de unde și îmbogățirea de sine, pentru a impune altuia patologia unei identități comandate/construite la comandă tocmai ca repulsie, frustrare, revanșă atât față de sine cât și față de (A)altul (ultimul exemplu în galeria eșecurilor de

– unui Martin Luther King i-am luat vorbele profetice despre compasiunea activă, protectivă, a lui Dumnezeu față de cel prigonit pentru a ne desfăta în limbuția profitoare a victimei ce se bucură de butoanele puterii și ale discriminării pozitive de sine și incriminarii altora;

– unui R. Girard i-am luat toată argumentarea psiho-sociologica a rolului subtitutionar al victimei în păstrarea coeziunii sociale și al modelului non-violent pe care Isus l-a adus pentru a o goli de orice referință ontologică, în raport cu cine e Dumnezeu, și a o târâ în războiul violent a cine suntem noi, câștigând superioritate semantică în concursul imagologic al sloganurilor păcii și al non-violenței.

Este de-a dreptul uimitor cum caracteristici morale din civilizația iudeo-creștină (identitate și deschidere spre semen, dreptate și compasiune, pace și răspuns non-violent) au fost confiscate, golite de sens si folosite tocmai pentru a justifica delirul egocentric, controlul și violența sacră laicizată! O credulitate nu doar pretențioasă, ci și parazitară, plagiatoare…

To love love

We accept the love we think we deserve. (Stephen Chbosky)

Our culture mischaracterized love in a way that it’s hardly recognized through its infinite false copies.

We replaced the Ancient and Medieval ideal type of the saint with its modern corresponding ideal type of philosopher and scientist and now we have the all glamorous postmodern versions of love lover/activist.

To love love is the total dementia of a language that lost its contact with reality. Love is now that domesticated virtue that by a simple invocation gives us the social acceptance to justify any vice.

1. We expect from love, but we do not respond first to it, recognizing its price and imperatives!

2. We demand other’s love, but we are not showing it when there is none!

3. We think that love is a magical mantra that will change things around, but we do not persevere and assume its cost when there are no signs of it.

4. We focus so much on quantifying love (numbers as substitute for quality and/or honesty and modesty), but we are not ready for that anthropological realism that not everyone will embrace love.

5. Our love for love is vocal, selfish and obsessed with its self glorification.

6. We impose our love to othersthrough censorship, exclusion, name-calling, scapegoating – a violent love in the name of love!

Love is just our life lived for another life, not because of our mortality, but despite of it.

Love knows its limits – even God wasted his infinite love for some humans who continuously choose to defy and reject His love! That’s why true, genuine love, is something not from this world. While we, finite and hypocritical, are tempted to impose our love in a totalitarian way, God’s love is infinite and still does not suffocate and limit other’s freedom!

We have to be taught and then asked to show this kind of love. This world is formidable deaf to love’s call while covering its weaknesses with slogans made out of love letters. While we, carnal humans, tend to think of love as a perfect ideal, for a spiritual God love is a painful choice of limiting itself!That’s why to love God and others is a command, not a romantic idealism!

Jesus Christ – abstract painting by Amal Augustine

Christ’s love is the only tested paradigm of what true love is. He’s embracing, but not forcing, waiting but keeping you accountable, sacrificial, but demanding.

Consider a simple test: if you really value love, not just signaling your moral superiority, take a look at how you treat those who have the opposite values and ideas. Accusing them of hate when disagree with them shows how insignificant and impotent your love is. You give love a bad name!

Love is still waiting to be understood, embraced and lived in our everyday acts, gestures, thoughts, words, silent moments… Love does not expect to be loved, but understood as something sacrificial and demanding… Because love is a Person, not an ideal to fight, suppress and silence others!

%d bloggers like this: