Author: alonewithothers

Către o Filosofie a Cotidianităţii (1)

1. Estetizarea lumii şi fenomenologia cotidianului

Lumea în care trăim se dovedeşte a fi tot mai evident o lume a informaţiei, a diverselor puneri în scenă mai mult sau mai puţin controlate ale evenimentelor ce ne alcătuiesc realitatea, o lume a cărei viaţă constă într-o permanentă mişcare vulcanică de imagini şi sunete ce pătrund în toate domeniile.

Astfel, ceea ce pare a fi un sfârşit al filosofiei (M. Heidegger), o otravă (farmakon), se poate transforma în leac: realitatea (cotidiană) asumată ca materie primă a proiectelor filosofice.

Primul capitol urmăreşte schimbările paradigmatice, analizate în interiorul continuităţii istorice, de la supremaţia Lucrului în epoca antică spre cea a Ideii în modernitate şi ajungând la dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate. Acum, existenţa lumii are sens exclusiv ca fapt estetic (Fr. Nietzsche) iar cercetarea existenţei autentice umane se produce studiind determinaţiile existenţiale, date ca fenomene, ca ceea ce îi apare omului, în cotidianitate (M. Heidegger).

Cotidianul se constituie astfel ca o arhitectură existenţială a umanului care se cere studiat în manieră interdisciplinară.

2. Templul locuirii profane

sau despre spaţiul cotidian

O dată cu „dezvrăjirea” lumii şi secularizarea ei, asistăm la o revalorizare a profanului, înţeles în sensul său etimologic, ca „loc în faţa templului/sacrului”. Profanul căpătă acum valenţe soteriologice care altădată erau proprii unei topografii a spaţiului sacru.

În cheie de lectură fenomenologică, spaţiul este văzut ca un proces ce se realizeazã progresiv, prin fundamentarea relaţiilor în contextul experienţei cotidianului, a trăirii lui „aici şi acum”. Intersubiectivarea degajată din spaţiul „dintre noi” produce o omogenizare ce se sustrage unei spaţializãri solide, tari, lasînd loc unui model lichefiat ontologic şi a unei manifestării voliţionale în contextul angajării într-o relaţie cu ,,tu” sau ,,el” ca singura hierofanie ce ne mai este permisă. Vom urmări astfel descoperirea alterităţii în spaţiul cotidian pentru că fascinaţia limitei şi seducţia transcendentului se mută de pe mundan-extramundan pe clivajul privat-public, natural-artificial.

Vom urmări procesul „locuirii” omulului acasă, la locul de muncă şi în spaţiul public adică vom scana construirea biotopurilor în intimitatea locuinţelor, a „adăpostului revitalizat” (A. Ioan), vom urmări omul în trecere prin spaţiul public (strada, trecerea de pietoni, metro-ul, etc.) şi cum se desfată în habitatele transpersonale de la locul de muncă  sau din spaţiile ludice, de entertainment.

„Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul” (Jean-Luc Nancy). Vom determina astfel „loc”-ul nu doar ca element spaţial ci şi si unul rezultat al combinatoriei dintre tehnologie şi naraţiune, dintre concret şi imaginar, dintre utilitar şi semnificativ. În spectacolul urban, a spaţiului public ca „neant la purtător”, va urma o disecţie a epidermei oraşului, luând în discuţie centralizarea periferiilor, vom vorbi despre geografiile culturale specifice marilor aglomeraţii urbane, despre „non-loc” (Marc-Auge), despre mall ca o recuperare profană a mitului paradisiac. În cele din urmă vom circumscrie heterotopiile sărăciei abundente, monstruozităţile şi artificialul care se conjugă în ceea ce Ioan Augustin numea „intoxicarea” spaţiului.

Oraşul transformat într-o „galerie-birou-laborator-hală-de-producţie” (C. Mihali) devine astfel o „expoziţie de design existenţial”. Poate că după anii de „comunisim”, ar fi timpul să învăţăm a trăi în spaţiul public, comun, învăţând a întâlni pe celălalt şi a-i accepta diversitatea.

3. Uzina de vise

sau despre cinema

Vieţuim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau walkman, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.).

Imaginea, asemănată unui „cancer” social, uzează de o retorică a şocului (P. Valery), a ceea ce este surpriză, senzaţional, a acelei “exciting”. Imaginea oferă avidităţilor privitorilor otrava care în centrii nervoşi produc reflexe de dorinţă, de poftă. Este o înlocuire a inteligibilităţii fiinţei cu o senzaţie a fiinţei, cu şocul senzorial metafizic (Rene Huyghe).

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică, ascuzându-ne însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului.

Ecranul, noua scriitura, devine un palimsest unde se joacă destinul transcendenţelor, ca origine şi matcă a tuturor deschiderilor. Demenţa imaginii produce o transcriere totală a semnelor şi a istoriei universului, oferă un oximoron vizual: libertatea comunicării mediatice sufocă libertatea individuală.

Prin ecranarea lumii, noii duhovnici postmoderni, producătorii media, ne prezintă un tărâm minunat,  ne provoacă cu candoare întemniţarea fanteziei pe retină, intr-o veritabilă „supra-expunere şi transparenţă în faţa lumii” (J. Baudrillard).

În acest capitol vom discuta tehnicile evaziunii în imaginar cu care operează cinema-ul: reprezentarea subiectului, reprezentarea trecutului, autorelexivitatea narativă şi intertextualitatea, colajul, parodia, simulacrul, etc.

Vom urmări de asemenea valenţe filosofice şi teologice ale filmului (cazul filmelor „Matrix” şi „Passions of Christ”), apoi vom discuta efectele „perverse” asupra educaţiei noii generaţii (de exemplu imaginarul violent al desenelor animate, imaginarul erotic, noile modele umane – ex. crearea unei noi feminităţi – propuse prin arhitectura discursivă a filmelor, înlocuirea civilizaţiei cărţii cu cea a audio-vizuală, destructurarea eului noului om, „homo videns”, etc.).

4. Mesianismul mediatic

sau despre extazul comunicării publicitare

Dacă „fericirea înseamnă să fii mereu bine dus de nas” (J. Swift), cu siguranţă ca publicitatea ar trebui să ne facă pe toţi fericiţi, ea fiind o componentă importantă a terapeuticii simbolice în practica socială.

Lumile imaginare induse de discursurile publicitare ce ne sunt oferite prin intermediarii interpretativi mediatici, mai ales televiziunea, se oferă unei populaţii reduse la pasivitate ca fiind surogate, ideologii, stimulând folclorul urban ce descoperă structura imaginativă a omului contemporan. În esenţă, prin şocul senzaţiilor, a imaginilor ce izbesc retina, omul îşi uită condiţia. Asistăm astfel la un mesianism mediatic care funcţionează potrivit logicii şantajului publicitar: fă-l conştient pe cumpărător de paradisul pierdut, singurul mod de a-l regăsi fiind cel de a cumpăra şi a consuma; deziluzie paradisiacă şi festival al consumului. Publicitatea are astfel o funcţie „mesianică”, funcţia de a determina indivizii să creadă că întreaga lor viaţă socio-culturală poate fi satisfăcută de consum: este suficient să…, trebuie doar să…. Ea duce la realizări care nu se realizează niciodată.

Cadrul discuţiei din acest capitol este oferit de analiza unor mecanisme de valorizare simbolică a discursului publicitar (tautologia imaginii pseudo-reale, distrugerea ordinii evidenţelor din lumea reală, atragerea în capcana eroticizării produsului, etc.) şi a efectelor mimetismului mediatic („Aşa am vazut pe net!”, nebunia „Life Style” etc.).

Minunile la comandă şi aluatul fariseilor (Marcu 8:1-21)

În pasajul de faţă asistăm la o minune (v. 1-9), la o cerere şi un răspuns la cerere (v. 10-12) şi la o învăţătură conclusivă atât cu privire la minune cât şi la cerere (v. 13-21). Pasajul Îl găseşte pe Isus în plină misiune de proclamare a evangheliei, însoţită de semne şi minuni. Fariseii, parte a păstorilor duhovniceşti ai lui Israel, se adresează tâmplarului din Nazaret şi, „ca să-L pună la încercare, i-au cerut un semn din cer” pentru că, nu-i aşa, trebuiau convinse  de lucrarea mesianică a noului propovăduitor nu numai mulţimile „ignorante”, ci tocmai conducătorii ei, cei specializaţi în deconstruirea misiunii şi mesajului celui care tocmai le submina autoritatea. Dar această cerere ni se prezintă drept un veritabil anacronism, dacă luăm în considerare tocmai contextul imediat revelat de evanghelie, context înţesat cu semne şi minuni (prima înmulţire a pâinilor, umblarea pe mare şi vindecările din Ghenezaret din cap. 6; vindecarea unui surdo-mut din cap. 7 şi a doua înmulţire a pâinilor din cap. 8, toate desfăşurate într-un interval de doar câteva zile). Astfel, cererea fariseilor se prezintă ca un extraordinar expozeu de ignoranţă doctă.

Această cerere de a „comanda o minune” este încadrată  de minunea celei de-a doua înmulţiri a pâinilor (v. 1-9) şi învăţătura pe care o dă Isus ucenicilor cu acest prilej (v. 15-21).

Ceea ce este cât se poate de evident este faptul că Isus nu întocmeşte minuni „la comandă”, indiferent dacă cererea vine din partea diavolului (Mat. 4) sau a reprezentanţilor lui în gândire şi motivaţie (din partea vanităţii şi a orgoliului rănit al fariseilor în cazul de faţă). Isus desfăşoară puterea Sa în cadrul unor minuni ca să împlinească voia Tatălui, să-L proslăvească pe El şi să-şi legitimeze astfel ascultarea şi trimiterea Lui de către Tatăl (vezi Ioan 5; 11; etc.) împlinind astfel nişte nevoi concrete ale unor oameni aflaţi în situaţii extreme. Cu alte cuvinte, Isus nu vine în împărăţia întunericului ca să facă artificii de lumină şi zgomot cu minunile Sale!

În cazul nostru, văzând norodul care-L urma, Isus îşi cheamă ucenicii, le mărturiseşte compasiunea faţă de mulţimea flămândă şi le cere o soluţie la problema ridicată de El. Cristos doreşte împlinirea unei nevoi fizice pentru nişte oameni care şi-au manifestat dorinţa de a-L întâlni (v. 3). El se dovedeşte a fi modelul perfect de învăţător, ca cel care ştie să hrănească şi trupul celui care-L ascultă.

Însă ucenicii îşi manifestă atât de clar nu doar neputinţa lor de a aduce o soluţie, ci şi neputinţa lor de a crede că ar fi posibil o soluţie, că cineva ar putea da de mâncare mulţimii într-un loc pustiu (v. 4b). Aceasta ar fi concluzia lor la exemplul grăitor al hrănirii cu pâine într-un pustiu a unei mari mulţimi de oameni, dacă ne aducem aminte de istoria dăruirii manei celor ce ieşiseră din Egipt (Exod 16). Dar dacă acest prim exemplu ar fi făcut parte dintr-o istorie prea îndepărtată, supusă poate variaţiilor de interpretări şi mistificări uşor de aplicat unor discursuri diacronice, ucenicii ar fi trebuit să privească la istoria recentă la care au fost şi ei martori când, cu câteva zile în urmă, tocmai Cel pe care-L urmau a făcut o înmulţire a cinci pâini astfel încât să astâmpere foamea la cinci mii de bărbaţi, rămânând încă o cantitate importantă de fărâmituri (cap. 6).

Însă între timp ceva s-a întâmplat în mintea şi în inima ucenicilor. Puşi în faţa rezolvării unor nevoi concrete, ucenicii îşi mărturisesc neputinţa; în faţa unor nevoi concrete deja soluţionate, fariseii îşi mărturisesc necredinţa.

Tocmai de aceea când fariseii vin să testeze capacităţile „paranormale” ale lui Isus, învăţătorul îşi îndreaptă atenţia spre ucenicii Săi şi îi învaţă să se ferească de ”aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”, adică de o inimă rea, necredincioasă, împietrită, o inimă care niciodată nu-şi poate sătura orgoliul bolnav. Tocmai această plămădeală începe să ia fiinţă în inima ucenicilor:

Isus a înţeles lucrul acesta, şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc? (Marcu 8:17-18)

Cuvinte valabile în egală măsură, în cazul de faţă, atât fariseilor cât şi ucenicilor. Învăţătura pe care le-o dă Isus ucenicilor în acest moment se referă tocmai la acest ”aluat al fariseilor” care începuse să dospească în inima ucenicilor Săi, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu şi minunile pe care El doreşte să le facă în mijlocul oamenilor.

Pentru a-i ajuta pe ucenici să înţeleagă acest lucru, Isus face comparaţie între roadele  primei înmulţiri a pâinilor (Marcu 6:30-44) şi roadele celei de a doua înmulţiri a pâinilor (Marcu 8 :1-9):

Atunci, Acum,
la prima înmulţire a pâinilor la a doua înmulţire a pâinilor
Isus Isus
a hrănit prin ucenicii Săi a hrănit prin ucenicii Săi
cu 5 pâini cu 7 pâini
5000 de bărbaţi 4000 de bărbaţi
ucenicii ridicând de pe urmă ucenicii ridicând de pe urmă
12 coşniţe pline cu fărâmituri 7 coşniţe pline cu fărâmituri

Şi El a zis: „Tot nu înţelegeţi?” (v. 21)

Poate că în acest pasaj lentila hermeneutică pentru evenimentele prezentate în acest capitol o poate constitui acţiunea mâinilor ca extensie a dorinţelor inimii.

a) Având în faţa Sa patru mii de bărbaţi flămânzi, Isus ia doar cele 7 pâini disponibile, insuficiente însă pentru a-i sătura pe toţi, Îşi ridică  mâinile şi binecuvântă pe Dumnezeul cerului şi al pământului, pe Cel Viu, Care poartă de grijă. Cu puţinul pe care-l avea, înainte de a se produce minunea, Isus mulţumeşte Tatălui şi Îl binecuvântă. Chiar şi în sărăcie, mâinile ridicate spre ceruri nu ca răzvrătire, ci ca mulţumire lui Dumnezeu, pot deveni o adevărată binecuvântare pentru oameni!

b) Mâinile şi  inimile ucenicilor îndreptate doar spre împărţirea unor pâini şi culegerea unor fărâmituri întotdeauna vor rămâne goale! Chiar şi în bogăţie ele vor fi nemulţumite!

În ultimă instanţă, trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi suntem predispuşi să preţuim mai mult unele manifestări exterioare spectaculoase care să nu atenteze la siguranţa idolilor noştri mentali, idoli pe care îi hrănim chiar cu prejudecata că noi suntem instanţa supremă care va oferi credibilitate manifestărilor lui Dumnezeu. Isus Hristos a oferit ceva mai mult decât o simplă delectare vizuală, El a oferit posibilitatea ca în fiecare dintre noi să se producă o minune, cea a metamorfozei într-un om nou. Fugind după semne concrete ale unor minuni pe care poate că le vom refuza toată viaţa să le credităm ca reale, s-ar putea să pierdem posibilitatea de a fi martorii minunii propriei vieţi.

Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (5. Concluzii deschise)

Paradoxal poate, dar taina lui Dumnezeu descoperită în Hristos (Col. 2:1) a început să fie descoperită tocmai prin aparenta nimicire a trupului lui Isus, a Templului arătat iudeilor, nimicire convertită însă în zidirea unui nou Templu al lui Dumnezeu din locuinţe părăginite. Moartea, şi apoi învierea Lui, au făcut posibilă locuirea lui Dumnezeu în casa construită de mâinile Sale:

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină (Col 1:21-22).

Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.

Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos.

Căci este scris în Scriptură:

– „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.”

Cinstea aceasta este dar pentru voi care aţi crezut!

Dar pentru cei necredincioşi, „piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi „o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.

Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare (1 Petru 1: 4-10 ).

Construcţia Casei lui Dumnezeu a durat trei zile pentru ca Fiul lui David – Cel care zidea această Casă – trebuia să fie şi Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu, un Mare Preot care să aducă jertfa de ispăşire desăvârşită, adică însăşi sângele Său nevinovat (Evrei 9:12). Doar astfel putem avea o intrare slobodă în Locul prea Sfânt

pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său (Evrei 10:20).

Doar după împlinirea legii de sânge, ştergerea vinovăţiei noastre şi oferirea iertării veşnice, doar astfel a devenit posibilă socotirea noastră ca neprihăniţi în Faţa Tatălui (Rom. 4:24-25; etc.), înfierea noastră (Ioan 20:17; etc.) şi coborârea slavei Domnului, a Duhului Sfânt, în noul Templu (Ioan 20:22; Fapte 2; etc.).

Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus  (Ioan 2:22).

Prin moartea trupului lui Isus am putut muri faţă de vechiul stăpân al fiinţelor noastre (Rom. 6:3, 4, 6-7; 7:2-4; etc.), pentru ca prin învierea Lui să înviem şi noi la o nouă viaţă (Rom. 6:5, 8-10; etc.).

Isus a devenit astfel piatra din capul unghiului (Ef. 2:3) a noului Templu, iar noi, ca pietre vii, suntem zidiţi pe temelia şi după modelul Lui (Ef. 2:19-22; 1 Petru 2:4-8). El ne învaţă cum este posibilă locuirea Duhului lui Dumnezeu în trupul omenesc. Isus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu:

a) a fost născut prin Duhul Sfânt (Mat. 1:20; Luca 1:35);

b) a trăit prin Duhul Sfânt (Luca 4:1, 14; Ioan 6:63; etc.);

c) a fost înviat prin Duhul Sfânt (Rom. 6:4; 8:11).

Pentru a-L avea pe Dumnezeu ca Tată şi pentru a fi Templul Lui, ar trebui:

a) să fim născuţi din Duhul Sfânt (Ioan 3:5-8; etc.);

b) să trăim prin Duhul Sfânt (Rom. 8:1; Gal. 5:16; etc.);

c) să fim înviaţi prin Duhul Sfânt, ca dovadă că nu L-am stins sau că nu a plecat de la noi atunci când L-am supărat prin trăirea în păcat ( Rom. 8:23; 2 Cor. 5:4-5; Ef. 1:14; etc.).

Cei ce am beneficiat de jertfa lui Isus şi de intrarea slobodă la Tatăl prin Duhul (Ef. 2:18) suntem zidiţi ca locaş al lui Dumnezeu (Ef. 2:19-22), fiind Casa lui Dumnezeu (Evrei 3:6), parte integrantă a Noului Ierusalim în care Dumnezeu va domni pe vecie (Apoc. 21). Atunci vom domni împreună cu Domnul (Apoc. 22:3), Îl vom vedea aşa cum este El (Apoc. 22:4; etc.). Pentru că acolo nu va mai fi moarte şi păcat (Apoc. 21:4, 27; 22:3; etc.), acolo nu va mai fi nici Templu pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Mielul vor fi Templul cetăţii (Apoc 21:22). În cetatea Ierusalimului se reinstituie relaţia directă a omului cu Dumnezeu, relaţie pierdută în gradină Edenului.

Iată dar secvenţele reprezentative ale planului lecţiei lui Dumnezeu [1]:

1. Relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, faţă în faţă, fără Templu – Gen 1-2

2. Casa Domnului lângă o piatră – Gen 28

3. Un Templu de pietre – 1 Împ. 6

2’. Un Templu de pietre vii – 1 Petru 1:13-14

1’. Relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, faţă în faţă, fără Templu – Apoc. 21-22.

Dar până la aşezarea Cortului lui Dumnezeu peste noi (Apoc. 21:3), până să fim îmbrăcaţi cu locaşul nostru ceresc (2 Cor. 5:1-2; etc.) în trupuri de slavă, nemuritoare (1 Cor. 15:53-54), noi încă umblăm “departe de Domnul” (2 Cor. 5:6b), adică prin credinţă, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). Tocmai de aceea, chiar dacă trăim încă într-un trup de carne, supus slăbiciunilor şi umilinţei, atunci când Slava Domnului vine peste noi, descoperindu-L pe Domnul, nevoia de mântuire, de sfinţire, mângâindu-ne, avertizându-ne, etc., atunci noi suntem un Templu sfânt al Domnului (1 Cor. 3:16-17; 6:19; 2 Cor 6:16).

Dacă trăim în prezenţa Domnului, atunci ar trebui să se dărâme resturile vechii zidiri, dezbrăcând omul cel vechi pentru ca să se zidească tot mai mult noua creaţie şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care se înnoieşte după Chipul Celui ce l-a făcut (Col. 3:9-10). Dar să nu uităm că suntem oricând predispuşi cinstirii casei mai mult decât cinstirii Ziditorului ei, să privim statutul nostru şi să ne anesteziem dorinţa de a ne schimba în continuu după chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 3:18), mulţumindu-ne cu realizările noastre (materiale, socio-intelectuale, profesionale şi chiar spirituale). Chiar şi pentru o boală ca cea a bisericii din Laodicea, când există pericolul ca Domnul să nu mai locuiască în casă pentru că L-am dat afară prin suficienţa noastră, chiar şi pentru o astfel de situaţie tragică există o soluţie: pocăinţa înţeleasă ca o dărâmare şi apoi o zidire (Apoc. 3:14-19). Mângâierea şi promisiunile sunt însă pe măsura pocăinţei:

Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul (Apoc. 3:20-22).

O, Doamne, aşterne Slava Ta în Templul vieţii mele

şi mistuie tot ce e rău şi iartă-mi păcatele grele!

Curat şi sfânt, smerit şi blând să umblu pe a Ta cale

şi-n umilinţă eu să port povara slavei Tale! [2]



[1] Schiţa îi aparţine lui dr. D. W. Gooding şi a fost prezentată la conferinţa pe 1-2 Împăraţi, Tălmaciu, jud. Sibiu, mai 2000.

[2] O, Doamne-aşterne slava Ta de Anca Ciora, albumul Jubilate, vol. 1, 2003.

Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (4. Noul Templu)

În lumina pasajelor vechi-testamentare, putem vorbi de Casa lui Dumnezeu din ceruri şi de casa lui Dumnezeu de pe pământ, ca o copie a celei din ceruri. Acest binom cer-pământ, locaş şi Templu ceresc versus locaş şi Templu pământesc este clar exprimat încă din primul pasaj biblic ce face referire la Casa lui Dumnezeu. În desfăşurarea textului din Genesa 28, observăm că Iacov recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în acel loc (Gen. 28:16), recunoscând că acolo este casa lui Dumnezeu şi poarta cerurilor (Gen. 28:17). Tocmai de aceea el a numit acel loc al prezenţei lui Dumnezeu Betel (Casa lui Dumnezeu) (Gen. 28:19).

Construirea cortului Întâlnirii în timpul lui Moise, şi apoi a Templului lui Solomon, se face după chipul (imaginea) Templului ceresc (Ex. 25:9, 40; 26:30; 27:8; 1 Cron. 28:11-19; Is. 66:1-2), noi având acum şi confirmările nou-testamentare ale diaconului Ştefan (F. A. 7:44), ale autorului Epistolei către Evrei (Evrei 8:2, 5; 9:24; 10:1) şi ale apostolului Ioan în Revelaţie (Apoc. 11:19; 15:5; etc.).

Astfel se dublează şi imaginea muntelui cel sfânt (Sionul) şi a cetăţii alese (Ierusalimul) care circumscriu (împreună cu Templul) locaşul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Însuşi Solomon, cel care construieşte Templul de pietre pe muntele Sion în cetatea Ierusalimului (2 Cron. 3:1) spre împlinirea legământului davidic, recunoaşte Templul lui Dumnezeu din ceruri (1 Împ. 8:27 şi mai ales implorarea ca Dumnezeu să îi asculte pe oameni din ceruri: v. 34, 36, 39, 43, 45, 49).

Dorinţa lui Solomon ca Dumnezeu să-Şi pună pe vecie Numele Lui în Templul pe care tocmai l-a construit, ca ochii şi inima Lui să fie acolo pe vecie (1 Împ. 8:29) se întâlneşte cu aceeaşi dorinţă caldă a lui Dumnezeu (1 Împ. 9:3), condiţionată însă de păzirea legilor şi a poruncilor Lui (1 Împ. 9:4-9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doreşte să fie prezent în orice condiţii în mijlocul poporului Său ci, pentru că El locuieşte în sfinţenie (Ex. 15:13c), El doreşte ca poporul Său să fie sfânt, asemenea Lui.

Am ajuns astfel la modalitatea de lectură a multor evrei din timpul lui Isus, lectură în care intenţia lectorilor (de a fi binecuvântaţi în virtutea descendenţei avraamice şi a promisiunilor pe care le-a făcut Dumnezeu părinţilor lor) perverteşte sensul textului sacru şi prevalează intenţiei autorului (a lui Dumnezeu şi a cerinţelor pe care le presupune apropierea de El ca Cel Prea Sfânt). Chiar dacă au avut toate datele vechi-testamentare, mulţi dintre evrei nu au vrut să înţeleagă câteva dintre următoarele elemente care ne ajută la definirea Casei sau a Templului lui Dumnezeu:

1. Casa lui Dumnezeu este un loc în care Dumnezeu Îşi afirmă prezenţa în mod expres (Gen. 28:16b; Deut. 12:5-11; 1 Împ. 8:29; etc.);

2. invitând omul să intre în prezenţa Sa (Ps. 15; Ps. 24:3-6, etc.);

3. relevându-Se şi vorbind mai întâi El oamenilor (Gen. 35:7, 9, 11-15; Is. 6:1-4, etc.);

4. fiind un loc al sfinţeniei Sale (Ex. 15:13c).

5. În lumina a cine este El, se descoperă cine este omul (Ps. 73:17, Is. 6:5; etc.);

6. Dumnezeu oferind iertare, restaurare, înnoind şi sfinţind pe cel ce se apropie de El (Is. 6:5, legea jertfelor şi a curăţirilor din Decalog, etc.);

7. descoperind oamenilor poruncile, planurile şi dorinţele inimii Sale (Ex. 25:21-22; Is. 6:8-13; etc.).

8. Casa lui Dumnezeu este locuinţa lui Dumnezeu împreună cu oamenii (Ex. 19:6; 25:8; 1 Împ.6:11-13; 8:12; Ps. 114:2; etc.);

9. zidită de mâinile Sale (Ex. 15:17c; Is. 66:1-2; etc.);

10. aşezată pe muntele Lui cel sfânt (Ps.48:1-2; 68:15-16; 76:2; 87:1-5; 132:13-14; etc.);

11. mântuind, judecând şi împărăţind împreună cu poporul Său (Ex. 15:18; Ps. 68:16; Is. 25:6-9; 49:8-26; 52:1-10; 60-66; etc.).

Mai întâi de toate, Dumnezeu locuieşte în ceruri (Ps. 11:4; 115:3; etc.), în “spaţiul” ales ca fiind reprezentativ sfinţeniei şi gloriei Sale. Dar acest Dumnezeu doreşte să vină în întuneric (1 Împ. 8:12), pe pământ, printre oameni. Pentru aceasta El Îşi părăseşte locuinţa (Mica 1:2-3; de altfel ziua Domnului este asociată, în viziunea proorocilor, cu venirea lui Dumnezeu). Proorocirile lui Isaia arătau că Cel ce vine în Numele Domnului va fi Însuşi Dumnezeu (Is. 40:10-11; 52:8; etc.). Mai întâi va veni un sol, “un glas” ce va pregăti calea Domnului, pentru ca Israel să poată împlini cuvintele: Pregăteşte-te să te întâlneşti cu Dumnezeul tău, Israele! (Amos 4:12). Exact astfel şi-a definit misiunea Ioan Botezătorul în pustie. Iar proorocul Maleahi vesteşte:

Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor (Mal. 3:1).

Iată slava lui Dumnezeu reintrând în Templul de la Ierusalim. Numai că această slavă nu mai era sub forma unui nor, ci întrupată, ca un om, în Isus din Nazaret. El S-a prezentat iudeilor ca fiind adevărata locuinţă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Învierea Sa din morţi va fi semnul care va dovedi că El este adevăratul Miel care va fi junghiat în adevăratul Paşti şi că este Domnul care mântuieşte şi sfinţeşte.

Mai mult decât cruda, dar “evlavioasa” limitare pe care o facem prin filosofarea “spaţiului sacru” al caselor de piatră, zidite de mâna omului şi dedicate Numelui Lui, Cel nelimitat, Dumnezeul cerului şi al pământului doreşte să locuiască în Casa zidită de Însăşi mâinile Sale. Şi oare ce casă mai minunată poate fi decât fiinţa plămădită ca vas de lut cu suflare de viaţă, creată după chipul şi asemănarea Sa? Puţin infinit înfăşurat în ţărână, imagine vizibilă a Chipului Celui de nevăzut, înţelepciune întrupată, gingăşie a cerului atingând realitatea sensibilă, expozeu al dragostei divine, odihnă a Duhului, locaş al sfinţeniei!

Fiind însă un Dumnezeu consecvent caracterului Său drept şi sfânt, El a oferit omului responsabilitatea de a-şi invita, respinge sau schimba stăpânul locuinţei sale (Luca 11:21-26; etc.).

Realitatea vieţuirii umane din timpurile noastre probează veridicitatea istoriei biblice a primilor oameni care şi-au schimbat stăpânul. Respingerea Ziditorului (prin neascultare şi “concurenţă” luciferică – Gen. 3:1-6) a avut drept urmare părăginirea locuinţei.

Perdeaua păcatului ni-L ascunde pe Dumnezeu (ca un zid de despărţire – Is. 59:2),  devenind astfel o casă a nelegiuirii. Carnea a început să râvnească şi să se războiască împotriva Duhului lui Dumnezeu şi a duhului nostru. Cu o conştiinţă diseminată, ne-am construit un câmp social dominat de conflicte, lupte şi trădări, spionându-ne până şi frustrările. Suntem orbiţi de strălucirea falsă a chipului şi a personalităţii noastre devorate de ambiţii bolnave. Ne-am izolat într-un univers prea mare doar pentru noi şi, ca o justificare compensatoare, ne hrănim lipsa de sens cu angoase ale alienării şi scenarii paranoice ale conspiraţiilor de tot felul.

În cele din urmă am descoperit că, pe furiş, în locuinţa noastră s-a strecurat un nou stăpân, reflectându-i chipul şi însuşirile sale. Natura paradoxală a omului este acum valorizată negativ: ne luptăm să-i convingem pe alţii că nu există Dumnezeu, acuzându-L însă că este nedrept şi insensibil la suferinţele umane. Neputând să facem binele, îmbrăţişăm răul, propovăduindu-ne însă unii altora un umanism schizofrenic de genul: “crede în tine însuţi”, “puterea este doar în tine”, etc.. Am ajuns să carnalizăm până şi duhul nostru prin atitudinile idolatre faţă de Dumnezeu! Şi, pe măsură ce ne măsurăm itemii “evoluţiei” umanităţii prin acumularea artefactelor tehnologice, suntem tot mai predispuşi îndobitocirii prin ficţionalizarea filmelor sau a emisiunilor de divertisment, prin emancipări vecine cu animalitatea inconştientă, prin practici şamanice (binevoitoarele vrăjitoare şi practicanţii “magiei albe” ce se cocoţează în conştiinţa multora prin programele mediatice) şi superstiţii oficializate (de genul zodiacului), etc.. În încercarea de a ne “repara” locuinţa, nu facem altceva decât doar să văruim realitatea vieţuirii noastre!

Chiar dacă am ajuns o monstruoasă caricatură a planului Său iniţial, Dumnezeu are iniţiativa de a “bocăni” la uşa existenţei noastre, aplecându-Se spre realitatea închisorii în care ne-am zăvorât, dorind să locuiască din nou împreună cu noi. Ştiindu-ne însă îngustimea pe care am căpătat-o prin “emanciparea” păcatului şi pentru a nu ne brusca puterea de înţelegere, Dumnezeu foloseşte istoria ca pe un extraordinar material pedagogic, în speranţa că vom accepta dorinţa Lui şi Îl vom invita în casa noastră.

Mai întâi, Dumnezeu Se descoperă la Betel – Casa lui Dumnezeu – deasupra unei pietre (Gen. 28). Extinzând oferta relaţiei unui întreg popor, pe care îl alege ca popor al Său, reprezentant printre celelalte neamuri ale pământului (Ex. 19), Dumnezeu vine să locuiască în mijlocul acestui popor printr-un Cort (în drum spre Canaan – Ex. 40) şi apoi într-un Templu de pietre (în ţara promisă – 1 Împ. 8:10-11; etc.).

Considerând că poporul Său a învăţat ceva din primul legământ, din “busola” apropierii de El prin elementele Cortului şi ale Templului, pentru că a “predat” lecţia relaţiei cu El prin proorocii Lui şi prin robia babiloniană, la sfârşitul veacurilor El Însuşi a venit printre oameni, îmbrăcat ca un om, suferind şi bucurându-Se ca unul dintre noi. Chiar Ioan Botezătorul, cel trimis să netezească drumul spre şi pentru Dumnezeu (Is. 40:3; Ioan 1:23; etc.) i-a pregătit pe evrei, anunţându-i că Sfântul Unic, Domnul Cel fără început şi fără sfârşit este printre ei (Ioan 1:26-27; etc.).

Pentru că Domnul doreşte să locuiască într-un locaş sfânt (Ps. 24:3; etc.) şi pentru că Templul de la Ierusalim a ajuns o casă de negustorie (Ioan 2:16) şi o peşteră de tâlhari (Luca 19:46; etc.), Dumnezeu alege să-Şi pună Numele şi să-Şi găsească plăcerea în Fiul Său întrupat (Luca 3:22; etc.). Prin El, această stare după voia lui Dumnezeu urma să fie extinsă la cât mai mulţi dintre oameni (Is. 53:11b). Fiul lui Dumnezeu a creat omul şi tot El îl poate mântui şi restaura din paragina păcatului şi a morţii (ex.: linia de argumentare a apostolului Ioan din Prolog: Cuvântul creator al lui Dumnezeu este deopotrivă Dumnezeu şi S-a întrupat în Isus pentru mântuirea oamenilor, El fiind Fiul lui Dumnezeu – Ioan 1:1-18; Col. 1:15-20; etc.).

Isus este oglindirea şi prezenţa slavei Tatălui (Ioan 1:14; 14:10; Col. 1:15; Evrei 1:3; etc.), un nou Templu sfânt al lui Dumnezeu, locuinţa trupească a plinătăţii dumnezeirii (Col. 1:19; 2:9), caracteristici confirmate (şi pentru cei care nu aveau încă cărţile Noului Testament) prin cuvintele şi minunile Sale. El este acel fiu al lui David care construieşte o Casă lui Dumnezeu, zidită nu din pietre ci din pietre vii, din oameni, locuinţa de odinioară a lui Dumnezeu. Dar trebuia mai întâi ca această locuinţă să fie eliberată de vechiul ei stăpân, să fie curăţită şi sfinţită (Luca 11:20-22).

Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (3. Dărâmaţi Templu Acesta)

Istoria biblică le dovedea concetăţenilor lui Isus (precum şi nouă, astăzi) că Templul construit de Solomon a fost doar o locuinţă temporară a lui Dumnezeu. Totodată, strict legată de semnificaţia Templului, împărăţia veşnică promisă încă nu fusese instaurată, ci doar aşteptată (prezenţa romanilor în Iudeea şi în Ierusalim fiind un argument crud pentru această aşteptare). Legământul davidic rămânea încă neîmplinit! Iudeii încă îl aşteptau pe acel fiu al lui David care să domnească pe vecie din Casa Domnului.

Tocmai această aşteptare mesianică (intensificată în preajma Paştelor) are rolul de a stimula interesul iudeilor, ei continuând discuţia cu tâmplarul din Nazaret, care tocmai se identificase ca fiind fiul lui David, numindu-L pe Dumnezeu drept Tată. Şi, unii poate în batjocoră, alţii poate chiar sinceri în intenţiile lor,

Iudeii au luat cuvântul, şi I-au zis:

“- Prin ce semn [1] ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” (Ioan 2:18)

Cu alte cuvinte: “dacă eşti într-adevăr fiul lui David cel promis, atunci Dumnezeu trebuie să fie cu tine. Astfel, după ce vei curăţi Casa Lui, vei putea să instaurezi Împărăţia veşnică. Ar trebui să faci cu mult mai mult decât au reuşit să împlinească predecesorii tăi, împăraţii lui Iuda din descendenţă davidică”.

Iudeii ar fi făcut astfel recurs la istoria biblică şi la exemplele a doi împăraţi ai lui Iuda care, în preajma Paştelor, au făcut curăţirea Casei Domnului. Finalitatea acestei curăţiri a Templului a fost o mare dedicare şi o bucurie de nedescris a întregului popor. În această istorie putem evidenţia trei etape de desfăşurare a trezirii spirituale:

în timpul împăratului Ezechia: în timpul împăratului Iosia:
1. mai întâi se curăţeşte Templul

(2 Cron. 29:2-19);

1. mai întâi se curăţeşte Templul de tot ce era necurat(2 Împ. 23:4-15; 2 Cron. 34:8-17);
2. apoi se aduc jerfele de ispăşire

(2 Cron. 29:20-36);

2. apoi se aduc jerfe

(2 Cron. 35:10-12);

3. în cele din urmă se prăznuieşte Paştele

(2 Cron. 30).

3. şi astfel se poate prăznui Paştele

(2 Cron. 35:17-19).

Iudeii ar fi înţeles că, prin scoaterea comercianţilor din Templu, Isus ar fi purces spre împlinirea primului punct din desfăşurătorul fiului lui David: curăţirea Templului. Ar fi urmat însă aducerea jerfelor şi prăznuirea Paştelor împreună cu întregul popor. Când iudeii îi cer un semn care să ateste puterea de curăţire a Templului, este posibil ca ei să fi cerut astfel continuarea acestui gest cu unul mai impresionant: aducerea jertfelor. În textele care fac referire la trezirea spirituală din timpul celor doi împăraţi, găsim referiri despre numărul jertfelor (de ex. 2 Cron. 30:24) şi dimensiunea sărbătorii pascale:

A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva (2 Cron. 30:26).

Nici o sărbătoare a Paştelor nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele proorocului Samuel. Şi nici unul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca acela pe care le-au prăznuit Iosia, preoţii şi Leviţii, tot Iuda şi Israelul care se afla acolo, şi locuitorii Ierusalimului (2 Cron. 35:18).

Cererea iudeilor ascunde următoarea argumentare: “dacă ai aduce jertfă cel puţin o mie de viţei şi şapte mii de oi, aşa cum a făcut Ezechia (2 Cron. 30:24), dacă ai prăznui Paştele împreună cu toţi pelerinii şi locuitorii Ierusalimului şi dacă ai avea ce să le dai de mâncare, poate că atunci te-am crede că eşti fiul lui David şi, în toată această bucurie şi veselie generală, te vom recunoaşte ca împărat al nostru”.

Revenind însă la relatarea evanghelistului Ioan, observăm răspunsul şocant pe care îl dă iudeilor, dar mai ales slujitorilor şi paznicilor Templului:

Drept răspuns, Isus le-a zis:

” – Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2:19)

Cu siguranţă că un excurs prin Vechiul Testament ne va lămuri cu privire la un fapt pe care iudeii îl acceptau de comun acord: numărul trei are o semnificaţie care, de cele mai multe ori, ţine de mântuire, de izbăvirea din necaz:

– în Genesa 22 Avraam  îl aduce ca jertfă pe Isaac a treia zi după ce a primit porunca de la Dumnezeu (Gen. 22:4);

– Iosif tâlcuieşte visele pe care le-au avut paharnicul şi brutarul, profeţind că atât mântuirea pentru paharnic cât şi moartea pentru brutar vor avea loc după trei zile (Gen. 40:9-22);

– tot Iosif îi aruncă în temniţă pe fraţii lui timp de trei zile, fiind eliberaţi a treia zi (Gen. 42:17-18);

– în Exod, cererea pe care o face Moise lui Faraon este ca acesta să lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustie şi să aducă jertfe şi închinare Domnului Dumnezeului lor (Ex.  3:18; 5:3; 8:27);

– una din minunile prin care Dumnezeu pedepsea Egiptul a fost un întuneric de trei zile peste întreaga ţară a Egiptului, cu excepţia locului unde erau adunaţi copiii lui Israel (Ex. 10:22-23);

– Dumnezeu Se descoperă pe muntele Sinai în faţa lui Israel după ce poporul s-a sfinţit trei zile (Ex.  19:15-16);

– un împărat, David, are o sărbătoare a întronării sale împreună cu poporul său timp de trei zile (1 Cron. 12:39), în timp ce un alt împărat, Roboam, nepotul lui David, are timp de trei zile ca să prăpădească un popor şi să-l dividă la întronarea lui (2. Cron. 10: 1-13);

– ca pedeapsă pentru păcatul său, David alege urgia de trei zile, la capătul cărora a fost ales locul unde să se zidească Casa lui Dumnezeu (1 Cron. 21:10-22:2);

– Iona stă trei zile şi trei nopţi în pântecul peştelui care l-a înghiţit (Iona 1:17);

– Estera împreună cu iudeii postesc trei zile pentru salvarea lor (Estera 4:15-16);

– Ezra pune trei zile ca timp de pocăinţă pentru cei care au păcătuit luându-şi neveste străine (Ezra 10:7-9).

Expresia „în trei zile” subliniază o semnificaţie în armonie cu lucrarea unică a lui Isus. „După trei zile” sau „în ziua a treia” denotă în tradiţia iudaică timpul în care Dumnezeu îl va socoti pentru eliberarea poporului său din necazuri. Midraş pe Gen. 42:17 conţine expresia: „Sfântul Unic, binecuvântat fie El, niciodată nu va lăsa neprihănitul în necaz mai mult de trei zile”, iar în comentariul pe Gen. 22:4 se elaborează în întregime principiile din Vechiul Testament. Deci exista explicit această tradiţie în Israel, aşa cum conclude K. Lehmann, că a treia zi nu era doar o simplă perioadă de timp, ci un timp cu o semnificaţie specială: „A treia zi aduce momentul decisiv a ceva nou şi mai bun. Mila şi dreptatea lui Dumnezeu săvârşesc un nou „timp” al mântuirii, al vieţii, al victoriei, a treia zi aduce circumstanţe dificile pentru decizii, prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, către soluţia finală” (Auferweckt am Dritten Tag, 181). Nu este de mirat faptul că Isus a introdus această expresie cu referire la destinul morţii şi învierii Sale (Marcu 8:31, etc.) [2].

Crezând că Isus le cere dărâmarea impresionantului Templu construit de Irod,

Iudeii au zis:

“- Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta [3], şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20)

Iudeii aşteptau împăratul care să-şi înceapă domnia în numele Domnului. Ei nu-şi puteau închipui că va trebui să se construiască un nou Templu, responsabilitate pe care o considerau împlinită de Solomon şi, peste câteva secole, de către Irod. Afirmaţia nazariteanului îi şocase: „de ce să stricăm Templul acesta? Ce motive am avea? Rânduielile lui sunt respectate, preoţii şi leviţii îşi fac slujbele, oamenii vin cu jertfele rânduite de Lege, păstrăm cu scumpătate obiceiul strămoşesc de a merge la Casa Domnului, etc.” [4].

Dacă suntem însă atenţi la detaliile legământului davidic, Dumnezeu precizează foarte clar că acel fiu promis al lui David va zidi o casă Numelui lui Dumnezeu, scaunul său de domnie fiind aşezat pe vecie în Casa Domnului. Solomon a zidit o Casă Domnului, dar el nu a domnit din Casa lui Dumnezeu, ci din casa împăratului. Solomon nu a avut dreptul de a locui în Casa Domnului, având acces doar până în curtea Templului (2 Cron. 6:12-13). În plus, domnia lui Solomon nu a fost una veşnică, ci una limitată doar la patruzeci de ani, el adormind împreună cu părinţii lui, fiind îngropat în cetatea lui David (2 Cron. 9:30-31). Ba mai mult, conform Legii, trupurile moarte erau considerate necurate (Num. 5:2; 9:6; 19:11,13; etc.). Aşadar împăraţii îngropaţi la Ierusalim pângăreau cetatea prin realitatea osemintelor lor, ca semne a prezenţei morţii şi a păcatului (Ez. 43:7, continuarea textului din Ezechiel arătând că Templul Domnului promis nu va mai fi spurcat de oasele împăraţilor îngropaţi în Ierusalim).

Potrivit legământului davidic, iudeii ar fi trebuit să aştepte pe unul din fiii lui David care să construiască o Casă lui Dumnezeu şi apoi să domnească veşnic din Casa Domnului, a doua cerinţă nefiind împlinită de nici unul dintre împăraţii de la Ierusalim, nici de Solomon şi nici de Irod.

Reacţia iudeilor faţă de afirmaţia lui Isus ascunde, de fapt, un tipar de gândire pe care l-am mai întâlnit în timpul lui Samuel:

Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel, la Rama.

Ei i-au zis:

“- Iată că tu eşti bătrân, şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile. (…)

Domnul a zis lui Samuel:

“- Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.” (1 Sam. 8:5,7)

Pentru mulţi dintre iudei, împăratul căpătase o semnificaţie mai importantă decât locuirea Domnului în mijlocul lor în Cort sau în Templu (se separă sfera civilă şi socială de cea devoţională, “închizându-L” pe Dumnezeu în sfera sacrului, a unui timp şi spaţiu anume). Împăratul trebuia să îi apere şi să îi judece, responsabilităţi care erau rezervate în exclusivitate Domnului din timpul lui Moise şi până la Samuel. Domnul împărăţea peste Israel de la înălţimea scaunului îndurării din Cortul Întâlnirii. Această schimbare de focalizare de pe Domnul pe împărat a fost o cauză importantă a transformării Templului de la Ierusalim într-o peşteră de tâlhari (“cu Dumnezeu merge oricum”; “atâta timp cât Îi aducem jertfe, putem face ce vrem”; etc.; Ier. 7) şi a dus, în cele din urmă, la robie (Osea 10:3; 13:9-11).

Problema pentru iudei nu era Templul, ci lipsa împăratului care să domnească veşnic. Templul „îşi făcea bine treaba”, oferea iertare în faţa lui Dumnezeu, împăca ceva conştiinţe încărcate prin ritualul jertfelor şi al curăţirilor; tot acest mecanism funcţiona perfect. Evreii ar fi putut spune: „nu noi suntem cei care nu ne împlinim responsabilităţile (ci dimpotrivă, facem acte caritabile, învăţăm Cuvântul Domnului, mergem la Templu, împlinim cerinţele Legii), ci Dumnezeu nu-Şi împlineşte responsabilităţile asumate (ne chinuie cu o aşteptare parcă oarbă şi nu ne trimite împăratul care să ne elibereze şi să domnească veşnic în Ierusalim). Templul ne împacă conştiinţele, dar aşteptarea împăratului ni le înfierbântă! Cu toată această aşteptare pe care o avem, ce rost are cererea tâmplarului din Nazaret de a dărâma acest Templu?”

Dar El le vorbea despre Templul trupului Său (Ioan 2:21).

Citind profeţiile din Isaia 2; 4; 25; 49; 52; putem observa că în momentul intrării Celui ce vine în Numele Domnului în Ierusalim şi în Casa Domnului ca împărat, El va curăţi şi va răscumpăra cetatea Ierusalimului, împodobită ca o mireasă, va domni împreună cu poporul său şi toate neamurile vor fi judecate, pentru ca apoi să împărăţească veşnic. Acea zi trebuia să fie o zi de mare bucurie şi veselie!

Când Isus intră în Ierusalimul care Îl primea ca pe Cel ce vine în Numele Domnului (Luca 19:36-38; etc.), în loc să se adapteze atmosferei de bucurie generală şi să împlinească în acea zi celelalte puncte de pe agenda Împăratului promis, Isus plânge pentru cetate şi pronunţă un crud verdict al Templului, profeţind că acestea vor fi distruse (Mat. 24:1-2; Luca 19:41-47). El acţionează exact în direcţia opusă profeţiilor, vrând parcă să şocheze. De ce oare?

Isus deplânge soarta cetăţii Ierusalimului pentru că aceasta a refuzat pocăinţa şi darul lui Dumnezeu. Ca o ultimă măsură de har acordată iudeilor, Isus profeţeşte distrugerea Templului de la Ierusalim pentru că le oferea nădejdi înşelătoare şi nu-L mai reprezenta pe Dumnezeu (Mat. 24:1-2). Oricum, distugerea Templului era iminentă pentru că acesta suferise o degradare a funcţiilor lui ca templu al legământului lui Israel, Isus profeţind celor care se mândreau cu acest templu că  li se va lăsa casa pustie (Matei 23:38).

Ziua de Florii este mai întâi o zi de cercetare, de dărâmare a prejudecăţilor şi a idolilor poporului lui Dumnezeu, pentru ca acesta să-L poată primi aşa cum este El!

Templul de la Ierusalim oferea iudeilor din timpul lui Isus o siguranţă falsă că aceştia sunt sub protecţia Domnului şi într-o bună relaţie cu El (ca în timpul lui Ieremia – Ier. 7). În loc să descopere păcatul, nevoia de mântuire şi de sfinţire, în loc să-L descopere pe Domnul, Dumnezeul cerului şi al pământului, Templul de la Ierusalim a ajuns un extraordinar punct turistic al oraşului, impresionant prin arhitectura clădirii şi organizarea cultului. Templul era mai mult o imagine de marcă a Ierusalimului, imagine prin care iudeii îşi defineau superioritatea faţă de alte popoare. În loc să le deschidă calea spre Dumnezeu, Templul de la Ierusalim a ajuns să-L ascundă tot mai mult pe Dumnezeu, Care S-a retras politicos din faţa ambiţiilor bolnave şi a păcatelor celor care tocmai se mândreau cu El!

Oare nu-i aşa că istoria se repetă şi în zilele noastre, poate vom înţelege ceva din ea şi vom deschide măcar o pleoapă a conştiinţei?


[1] Să ne aducem aminte de caracterizarea iudeilor de către apostolul Pavel: Iudeii, într-adevăr, cer minuni… (1 Corinteni 1:22).

[2] Beasley-Murray, George R., John, Word Biblical Commentary, Books Publisher, Waco, Texas, 1987, p. 40.

[3] “Irod cel Mare a decis să înlocuiască templul lui Zorobabel pentru că nu mai avea aceeaşi măreţie cu cel al lui Solomon (Hagai 2:3). Din moment ce lucrul la Templul lui Irod a început în 20 sau 19 î. Hr., 46 de ani ne-ar aduce în jurul datei de 27-28 d. Hr. Lucrul la întregul complex al Templului lui Irod a continuat însă până în jurul anului 63 d. Hr.” Blum, Edwin A., John, în Walvoord, J. F., Zuck, R. B. & Dallas Theological Seminary, The Bible knowledge commentary: An exposition of the scriptures, Victor Books, Wheaton, IL, 1983-c1985, Vol. 2, p. 279.

[4] După dărâmarea Templului de la Ierusalim de către Titus, în jurul anului 70 d. Hr., avem relatate speranţe mesianice legate de reconstruirea Templului. Un pasaj din Oracolele Sibiline reflectă aceste speranţe:

„Pentru că acolo va veni din cerurile senine un om binecuvântat cu sceptrul în mâna sa cu care Dumnezeu a încheiat un legământ: şi el va câştiga stăpânirea dreaptă asupra tuturor… Iar el va distruge fiecare oraş din temelii cu suflare de foc… iar oraşul pe care Dumnezeu îl iubeşte îl va face mai strălucitor ca stelele şi soarele (…)”. Oracolele Sibiline V 408-433, citat din Charles, R. H., The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament in English, Oxford, Clarendon, 1913, vol. II, p. 405. Charles atribuie acest pasaj unui autor evreu care l-a scris în jurul anului 130 d. Hr. Cf. Clowney, Edmund P., The Final Temple, WTJ, V35-2, Winter 1973, p. 171.

%d bloggers like this: