Alonewithothers's Blog

Schita pseudo-caragialească despre snobii intelectuali evanghelici

Laughter would be bereaved if snobbery died.

(Peter Ustinov, Observer, 13 March 1955)

1. Snobii intelectuali sunt intotdeauna la moda in lumea asta

In plina epoca a modernizarii Romaniei din secolul XIX, avantul “progresist” al intelectualilor provinciali de a se plia pe clonarea culturala a trendurilor din Occident a fost sursa de inspiratie pentru rafinamentul cinic al unui Caragiale, Alecsandri, Papadat-Bengescu, etc. In epoca transformarilor majore, parvenitismul material e musai cerut la pachet cu cel intelectual (numit si snobism), reprezentantii celor doua patologii alimentandu-si reciproc vanitatile. Ce mare nevoie am avea azi de un Caragiale! Da, cu siguranta ca l-am exila departe de spatiul mioritic si, eventual postmortem iar apoi il vom face o icoana care sa ne impodobeasca panteonul stimei de sine. Dar un Caragiale recent ar fi doza de realism comic de care avem nevoie pentru a nu ne lua prea in serios vanitatile intelectuale. Ceea ce ne duce inapoi la Cel de care trebuie sa ne aducem aminte atunci cand memoria noastra e prea inamorata de pedantisme inutile si pretiozitati narcisiste. Cel care isi va ADANCI privirea in oglinda Cuvantului, va avea sansa de a descoperi nu numai chipul sau, cu limitarile si slabiciunile inerente trairii in lumea asta, ci si Chipul celui care e mai presus de orice si oricine. In dinamica limita-nelimitat, viata-moarte, ignoranta-cunoastere, certitudine-continua lepadare de sine si crestere/transformare orice veritabil crestin devine un intelept – nu in sensul lumii acesteia, al contorizarii pretentiilor de cunoastere, ci in sensul christic, al celui care va cunoaste si trai Adevarul!     

De multa vreme am tot ramas dator cu o analiza mai serioasa a patologiilor intelectuale pe care le vad in mediul intelectual romanesc. Recunosc ca in ultimii ani nu am mai fost interesat deloc de mediul evanghelic romanesc, fiind destul de ocupat cu prioritatile familiale si profesionale pe care le am in Canada. Traind in British Columbia, poate cel mai progesist mediu din Canada, una dintre cele mai progresiste tari din lume, de fiecare data cand imi iau timpul sa citesc nazdravaniile teologico-intelectuale de pe plaiul mioritic, am impresia intoarcerii in timp, navigand impotriva turmei ce se repede voiasa spre prapastia ce ii se dechide “inainte”. Strigatele celui care vrea sa avertizeze turma de prapastia ce ii se pregateste inainte sunt inutile, chiar deranjante si, eventual, catalogate cu un dispretuitor “ce obtuz si incuiat mai e si asta”. Vazuti dinspre Occident, snobii intelectuali romani ofera spectacolul absurd al melancoliei experimentarii “progresului”. Chiar daca distanta culturala dintre provincialismul romanesc si Occident s-a micsorat (deh, democratia pretentiilor in era comunicarii electronice), totusi trendurile culturale sunt produse inca in Occident si, in marea lor majoritate (progresul tehnologic e important, dar nu singurul care da masura progresului societal) nu arata mai nimic in comun cu ceea ce numim “progress” ci arata mai mult a regresie culturala (stia Pascal ce stia cand compara istoria ideilor filosofice cu varstele omului). Astazi, datorita politicilor progresiste de tot felul (economice, politice, culturale), Canada arata tot mai balcanizata, degradata, tribala, resentimentara. Poate de aia le spun elevilor mei ca am trait deja viitorul Canadei. Iata ca romanii, hipsterizati in genul Conitei di la Iesi, vor sa traiasca viitorul coplesit de trecutul nemuritor al naturii umane!

Melancolia progresului este inabilitatea de a iesi din captivitatea prejudecatilor cultural-filosofice si de a judeca la rece, onest, limitarile a tot ceea ce mintea si mainile noastre produc in colbul desertacunii. O incremenire in proiect, ar spune un filosof bucurestean! Dar intr-un mediu captiv al unei altfel de melancolii, cea traditionaliste, a unui trecut ce are in pantecele sale “epoca de aur”, snobii intelectuali ai progresului romanesc isi hranesc vanitatea si superioritatea cu atat de comfortabilele tipologii mentale, idolii teatrului lui Fr. Bacon, pe care le-au finisat in haita pradatorilor de idei si imagologii sociale. Idolatrii timpului “havuz” (in terminologia lui Blaga), a licitarii viitorului ca sursa de progres si optimism, isi trag vitalitatea propriilor prejudecati din deconstructia idolilor celor care imbratiseaza o filosofie a timpului “cascada”, care vad trecutul ca singura sursa de valoare si semnificatie, in comparatie cu decaderea si inferioritatea prezentului. Snobismul nu are clasa, dar are obsesia superioritatii, a comparatiei continue cu ceva considerat inferior. Crestinii pot trai cu speranta unei noi lumi (ceea ce dovedeste ca pretuirea lucrurilor valoroase din trecut se poate face cu privirea atintita si inima pregatita pentru un viitor promitator, poti trai cu bunul definit de Dumnezeu fara existenta raului), pe cand progresistii cad in iadul plictiselii cand ajung in promisul rai al propriilor utopii fara existenta stanjenitoare dar absolut generatoare de semnificatie a celor etichetati ca “dogmatici”, “ignoranti”, “violenti” (cum mai poate supravietui raul fara binele pe care vrea sa il corupa si paraziteze?). Pentru snobii intelectuali, jocul comparatiei adolescentine capata valente dramatice cand e acompaniat de seriozitati filosofice!

Dar snobii nu sunt interesati doar de auto-confimarea propriei superioritati, ci si in cultivarea pedanteriei lingvistice. Nu este vorba de elocventa si eleganta, ci de ingineria precisa a unei semantici corecte, care nu ofenseaza ci este o plezanterie filosofica si o necesitate politica. “Trebuie sa fim atenti sa nu cumva cream ceva emotii negative”, “o, aceasta observatie/critica este dovada urii si atitudinii dispretuitoare din inima ta”. Suna a foarte pedant si politicos Isus, nu-i asa? Orice pedanterie relativista vis-vis de valorile morale si atitudinile sau intentiile celor favorizati in mediul cultural (desigur, tot marginalizati si opresati sunt chiar si cand au prime time pe toate ecranele si puterea sa te concedieze si izoleze social) se topeste in cinismul absolutist si judecator vis-à-vis de clasa celor care nu sunt in primele vagoane ale progresului eclesial. Cu alte cuvinte, snobul intelectual evanghelic e muma fata de ciuma si ciuma fata de fratele si sora de langa el. Continua pozitionare in teatrul impresiilor xenofilice (iubirea celor din afara casei/tribului/neamului) se face intotdeauna cu pretul misandriei si a “anthéllinei” (urii celor din propia casa/trib/neam). E mai omeneste si e o dovada crasa de lene morala sa pretinzi subtilitati etice fata de cel pe care il vezi de la distanta si sa dispretuiesti pe cel din propria casa si e cu mult mai greu sa imbini dragostea de frati cu iubirea de oameni, cum ne indeamna apostolul Petru. O alta ipocrizie a snobililor intelectuali evanghelici romani e ca intotdeauna pretind ca imbratiseaza evanghelia fiului risipitor dar mereu dau dovada de ranchiuna fratelui cel mare!

Snobul nu poate iesi din circularitatea apartenentei de grup – semnificatie – superioritate – imagistica. De aici importanta politetii. Politetea e fatarnicie crasa atunci cand ea este un instrument politic in creuzetul relativismului moral si gnoseologic. Cand un snob intelectual evanghelic nu poate spune DA sau NU, nu are claritate morala si certitudine bazata de revelatie vis-à-vis de chestiuni importante, ci cauta nuante avocatesti dar pronunta cu voce profetica echivalente morale si subterfugii acuzatorii, atunci stii ca acesta e captiv unui efort neonest fata de sine, Dumnezeu si altii, cautand doar sa satisfaca cerintele acceptarii sociale in grupul din care face parte.  Prea multi snobi intelectuali evanghelici sunt ca pretentiosul sofisticat care in fata unui caz de viol, vine si face filosofia pacatelelor “de partea asta”, a ochiadei sau a zambetului pe care inocenta fata le-a oferit pradatorului. “Hai sa nu fim chiar asa judgementali si transanti, las ca stim ca si ea are partea ei de vina, nu e chiar Maica Teresa”! “Blaming the victim” cum s-ar spune prin America. Inadecvarea fata de fenomenele socio-culturale vine tocmai din faptul ca acesti snobi s-au lasat definiti tocmai de acele fenomene socio-culturale. Nu mai sunt nici sare si nici lumina pentru lume! De aia razboiul lor e cu cei din propria casa… Istoria bisericii ne dovedeste ca nicio reformare spirituala nu se produce cu cei care s-au contopit sufleteste, intelectualiceste, cu lumea! Poate ar trebui sa redescoperim bucuria de a fi diferit, nicidecum la fel ca ceilalti (promisiune fatarnica nicicand implinita intr-o societate ce opereaza cu inflatii semantice care sa acopere lasitati intelectuale, sprituale, culturale).

E suficient sa asculti un mic “guru” care a sucit mintile unei generatii si sa observi cu atentie interesele imagologico-economice garnisite cu filiatile filosofice la moda in mediul parvenitismului intelectual imprumutate de hipsterii romani si deja tot teatrul caragialesc e deja pus in scena. Locotenenti, servitude, redefiniri lingvistice si analize “finute” si “complexe”, lancezeala si permisivitate caldicica pe de o parte, excludere, judecata, prejudecati si incremeniri in tipare si procese culturale epuizate –  viitorul “suna bine” pentru o buna parte a mediului intelectual evanghelic din Romania!

Un snob intelectual e mereu preocupat de cum apare in fata celor care ii dau semnificatie. Utilizand vocabularul potrivit in economia puterii simbolice, snobul intelectual e obsedat de conformitatea sociala exact in masura in care posteaza ca erou al rebeliunii june. “The rebell sell!” ar spune un antropolog canadian. Snobul trebuie sa se dovedeasca folositor, important, respectat, sa nu faca imprudente care il pot costa imaginea si valoare in fata celor ce conteaza, chiar daca asta implica de cele mai multe ori latratul obsesiv si virulent impotriva celor din afara grupului selectat. De aici dispretul si desconsiderarea fata de cei ”din afara grupului”. Snobul intelectual evanghelic e un fariseu grijuliu, politicos, servant al intereselor politice, polician al imaginii, soldat al intereselor cultural-politice ale Cezarului! Pretul? Dispretul si condamnarea celor ce nu joaca simbolica puterii, adica nu se raporteaza “corect” fata de markerii identitari ai grupului (de la cum vorbeste, cum se imbraca, ce citeste, pe cine lauda, pe cine darama in criticism, cu cine voteaza, etc.). Snobul intelectual e, pana la urma, doar un parvenit –  vrea tot mai sus cu orice pret si cat mai repede in timp ce isi construieste un sistem de auto-aprobare si auto-validare. Snobul intelectual nu are nevoie de angajare critica si constructiva cu alteritatea pentru ca are deja validarea propriului grup. Poate de aceea Isus nu s-a calificat pentru statutul de intelectual in randul fariseilor. Intre paienjenisul de interese socio-economico-politice fata de imperiul Roman si simplitatea incomfortabila, chiar iritanta, necizelata, nu prea politicoasa a lui Isus, pe cine credeti ca fariseii aveau grija sa protejeze si sa nu ofenseze si fata de cine aratau o pedanta si politicoasa, la inceput, virulenta spre sfarsit, deconstructie si critica dispretuitoare?

2. Cum sa nu devii un snob intelectual?

Evolutia culturala a crestinismului cunoaste etape istorice diferite, de la faza metafizica antica si medievala prin moralismul secularizant modern la estetica dionisiaca postmoderna. Pentru snobi si parveniti – atat materiali cat si intelectuali, chestiunea esentei crestinismului azi nu mai e o problema de realitate obiectiva/revelatie, nici macar de valori morale (cine le defineste?, cine le practica?), ci de mofturi interpretative cu iz estetic, adica cat de bine dam la imagine si cat de bine ne simtim cand facem asta. Poate ca asta e punctul de pornire – o recalibrare a scopului si mjloacelor, o iesire din conditionarile culturale care sunt atat de capricioase si supuse mofturilor politice, de putere.

In intreaga civilizatie ocidentala avem azi o criza a intelectualului public. Toate exceptiile notabile confirma gravitatea acestei crize. Poate de aceea azi se cere o evaluare onesta a ce nu merge in mediu intelectual crestin – evanghelic (ca in cel catolic si ortodox avem alte contexte, cu relativ diferite probleme). Iata cateva posibile consideratii in acest proces purificator si lamuritor:

a. Umilinta intelectuala vs. aroganta intelectuala

In anii ’60 era cool sa fii “umil” intelectual doar pentru a deconspira aroganta intectuala a celor ce formau ortodoxia culturala la acea vreme. Timpul ne-a dovedit cat de falsa si ipocrita era acea “umilinta” epistemologica. Ce bine suna “toata cunoasterea este un act de putere”, “libertate de expresie nelimitata, fara cenzura” pentru studentul hippie din anii ’60 care, peste ani, cand a ajuns la butoanele institutiilor culturale, instaureaza “speech code”, taie, spanzura si tuna impotriva celor care nu folosesc vocabularul potrivit sau pun intrebari ofensatoare. Cei ce practicau umilinta intelectuala in anii hippie sunt aceiasi care au instituit monopolul arogantei culturale de azi. Curat murdar!

Cu aceasta lectie a istoriei recente, poate ca evanghelicii ar trebui sa ii dea mai mult credit lui Dumnezeu decat propriilor preferinte intelectuale. In cele eterne, poate ca Cel etern are o perspectiva mai larga. In cele pamantesti, poate ca Cel ce a creat cerurile si pamantul ne-ar fi de ajutor. Chiar daca El ne-a indemnat sa dam nume, sa construim si sa cream, poate ca in ceea ce priveste capriciile naturii umane El ne stie mai bine pentru ca ce a fost va mai fi!

Nu putem fi mai noi si evoluati/progresati decat El! E dezgustatoare ipocrita afisare a umilintei intelectuale ca relativism epistemologic, mai ales fata de lucrurile descperite de Cel Viu, concomitent cu categorisiri certe si judecati facile. Scepticul (fata de unele) este cel mai credul (fata de altele), spunea B. Pascal (Penseés, no. 257, 1670). Prin urmare cel care e credul fata de cele care sunt certe, din alt orizont de semnificatii, care nu e definit de vanitati umane, trebuie sa fie sceptic fata de produsele vanitatilor umane! Aceasta este adevarata umilinta intelectuala, nu cand relativizezi lucrurile descoperite in Sfanta Carte! Tocmai de aceea intotdeauna aroganta intelectuala a snobilor evanghelici fata de cei ce pastreaza lucrurile date sfintilor este intodeauna insotita, in economia compensarilor, de o lejeritate prieteneasca si partinitoare benevolenta ignoranta fata de prejudecatiile culturale pe care le asuma ca trenduri la moda in raport cu cei ce cu buna stiinta schimba adevarul in minciuna si binele in rau!

b. Curaj intelectual vs. lasitate intelectuala

Cel ce stie de unde a fost rascumparat, cat de limitata e natura umana si cat de mult avem nevoie de suportul divin, nu va fi ascuns sub obloc, ci va lumina  si va fi sare. Interesant e ca in contextul in care Isus clarifica mai intai pre-conditia, sa nu aveti neprihanirea fariseilor, apoi ii incurajeaza pe ucenici sa fie lumina si sarea lumii. Nu gasesc nicaieri in Biblie pedanteria pseudo-umila progresista (ca simulacru/palimpsest al moralei crestine, dar pervertita, intoarsa gnostic cu capul in sus) “esti si tu pacatos, deci nu ai nicio autoritate si drept/decenta de a spune altora ce e bine si ce e rau, treci in banca si vezi-ti de ale tale si taci”! Dimpotriva, actul conversiei e intotdeauna urmat de cel al discipolatului maturizarii duhovnicesti, si al marturisirii vestii bune celor care nu cred si traiesc in pacat. Adevarata dragoste e strigatul de avertisement fata de pericol, nicidecum incuviintarea politicoasa a tuturor entropiilor! Potrivit snobilor intelectuali evanghelici de azi, Pavel ar fi trebuit tinut in penitenta socio-culturala vesnica si nu ar fi trebuit sa aiba curajul/indecenta de isi da cu parerea despre cele divine, Isus, biserica, familie, etc. A avea claritatea morala si a afirma adevarul Evangheliei nu inseamna a arunca primul piatra decat doar in mintea sucita a unui snob intelectual. Un intelectual evanghelic ar trebui sa aiba curaj sa stea impotriva curentului, nu sa se lase format si dus de el. Da, tocmai cel care a constientizat, a abordat si este serios cu problema naturii pacatoase are tot dreptul sa rosteasca Evanghelia lui Hristos care, din cate am citit eu, cheama pe cel ce aude la lepadare de pacat, nu la cafenea filosofica si justificarea viciilor! A filosofa ambivalente si pretiozitati relativiste este o nu doar o cadere din har, ci si un semn premergatotor al apostaziei. Daca chiar iubesti pacatosii, le spui de problema pacatului lor, ca unul care a beneficiat de solutie la ea! A justifica viciile pacatoase cu degetul acuzator catre pacatele celor din biserica este o ipocrizie fariseica si o condamnare de sine cu posibile consecinte ce vor fi descoperite cand toate cartile vor fi date pe fata.

Intreaga elita culturala occidentala si-a format conditionarile socio-cultural-politico-economice cat se poate de clare. Presiunea pentru un snob dornic de afirmare si cu o intreaga istorie de frustrari de a deveni las si conformist este foarte mare. Dar tocmai pentru ca ai constientizat si abordat clar propriile conditionari umane, ai datoria de a vorbi clar si raspicat atunci cand lasitatea este recompensata de mediul cultural vicios. Am ramas siderat de unele filosofari fariseice politicoase ale unor snobi intelectuali evanghelici vis-avis de socul cultural al deschiderii Olimpiadei de la Paris. Dar na, un semn al liberalismului teologic, al conformitatii cultural postmoderne, este atrofierea marturisirii publice a credintei, compensata cu suave moralisme de doi bani a unei pseudo-pietiste si secularizate antropologii “we are all together in this”! Aduceti baiatul cu pianul sa ne mai traga un “Imagine” a la Lennon! In mintea gnostica a snobului intelectual evanghelic roman, nu mai e nimeni sfant/pus deoparte/diferit pentru ca suntem cu totii la fel! Comunism axiologic ce intotdeauna se infunda rusinos pe calea implinirii promisiunilor sale cu penitenta celor care nu sunt egalii egalilor! Nu, nu suntem cu totii la fel, dar suntem chemati cu totii sa ne bucuram de raiul prezentei lui Domnezeu! Ce oportunitate ratata doar pentru ca suntem lasi si inepti intelectual! De obicei, cand pretiozitatile teologice si foamea de conformism cultural intuneca orizontul celor ce ar trebui sa fie lumina, Dumnezeu va alege voci din afara cercului de “specialisti” in comunicarea adevarurilor divine sa spuna ce este evident. Vis-à-vis de controversa ceremoniei de deschidere a jocurilor olimpice, pedanterismele snobilor intelectuali evanghelici sunt un joc patetic de glezne obosite din punct de vedere duhovniceste, filosofic, cultural. Pana si un agnostic britanic are mai multe claritate morala decat un snob intelectual evanghelic roman:

“Mark my words, when a society has to resort to the lavatory for its humour, the writing is on the wall.” (Alan Bennett, Forty Years On, 1969)

Cand dezgustul e doar cultural, estetic, pentru lipsa de maniera si politete, si nu fata de dezumanizarea acelor suflete atunci e clar ca tiparul evanghelic al fariseilor orbi care credeau ca ii calauzesc pe altii se implineste si in contextual contemporan. Partea frumoasa si cu adevarat rascumparatoare, plina de dragoste, iertare si incluziune, este ca cei care sunt treziti din drogurile narcisismului viciilor culturale vor fi recunoscatori celor ce au avut curajul intelectual de a sta drept pentru claritate, nicidecum celor ce si-au facut o virtute din scaldari caldicele in lasitati intelectuale si morale!

Curajul intelectual este tocmai premisa pentru autonomia intelectuala – istoria bisericii, cu toate problemele ei, a avut o infinita diversitate si autonomie intelectuala fata de secta culturala care a pus stapanire pe mai toate institutiile sociale din societatea contemporana occidentala. Conformismul intelectual este tocmai conditionarea pe care un snob cultural o va accepta ca parte a pretului pe care trebuie sa il plateasca pentru afirmarea de sine si acceptanta de grup.

c. Integritate intelectuala vs ipocrizie intelectuala

Incertitudinea ca deficienta a actului decisional este prin excelenta aluatul (si etimologia) ipocriziei. Ceea ce contrasteaza cu ipocrizia este integritatea –  constanta care poate cunoaste variatii, dar are scop, directie. Inabilitatea de a pretui si afirma chemarea pacatosilor la pocainta, ca parte a mandatului dat de Isus bisericii in timp ce scoti intotdeauna cartea ipocriziei celor aciuati prin biserici, este semn de degenerare morala, atat de comuna ipocritilor care formeaza cultul snobilor intelectuali. Tocmai existenta caderilor din har ale celor credinciosi dovedeste cu varf si indesat realitatea narativului biblic si necesitatea intoarcerii la un crestinism real, nu doar cosmetizat, adaptat cultural la pretiozitatile fade si vicioase ale culturii. Ma tem insa ca anatomia spirituala si morala a snobilor intelectuali este piedica cea mai mare in a se intoarce de la o ipocrizie culturala partinitoare la integritatea intelectuala pe care imperativul biblic il cere celor ce cauta Adevarul!

d. Perseverenta intelectuala vs lene intelectuala

Daca pe buzele inteleptului intotdeauna se vor gasi noi invataturi, asta nu ar implica cu necesitate usurinta morala, fuga dupa ceva intotdeauna nou pentru ca e diferit de ce a fost mai inainte, ci pentru ca acel intelept este chemat sa isi adanceasca privirile in tainele si tezaurul cunoasterii unui Dumnezeu care e mai  mult decat putem vedea, auzi, gandi, simti. Plictisul, ignorarea si chiar ignoranta in materie de cunoastere biblica se cer compensate – cu gadilituri senzoriale sau pretiozitati intelectuale fade. Inconfortabila discutie a lui Isus cu Nicodim este tocmai semnul respectului pe care Isus i l-a aratat lui Nicodim, invintandu-l sa persevereze, sa treaca dincolo de auto-suficienta intelectuala. Efectul Dunning-Kruger, al supraestimarii a ceea ce cunoastem si al subestimarii propriei ignorante, este o realitate atat de umana si totusi putin frustranta pentru prea multi dintre noi. Preferam tiparele si conditionarile pe care le adoptam in functie de preferinele noastre morale (da, Huxley era macar onest cand recunostea conditionarea morala a intregului sau sistem epistemologic – Huxley, Aldous, Ends and Means, Harper & Brothers Publishers, 1937, 270). Lenea intelectuala este de prea multe ori ascunsa de multitudinea de carti si autori cu care se defileaza in veselie prin mediile intelectuale. Aceasta lene intelectula este intodeauna vizibila prin siguranta cu care se denatureaza, respinge, destructureaza, pe cand perseverenta intelectuala este orientata spre cunoastere, patrundere mai larga, afirmare a complexitatii care este cuprinsa intr-un nume. Nietzsche ne- a spus tutuor ca nu e nimeni consecvent in scepticismul pe care il poate afisa, asta pentru  ca efortul de cunoastere fara un fundament metafizic ar duce la nebunie si nihilism.  De aceea baza revelatiei este stanca de care ai nevoie pentru a nu fi purtat de vant si curenti, dar care invita tot mai mult spre explorare. Poate ca un semn al maladiei culturale pe care o traim azi este ca lenesii intelectuali refuza dialogul si libertatea de expresie, confruntarea de idei si discutarea lor (stanga rebela din ’60 care a devenit stanga reactionara si opresiva de azi), pe cand cei care au incorporat valorile ce au trecut testul timpului sunt mai deschisi si interogativi.

A fi un snob intelectual evanghelic azi inseamna a fi familiar cu valorile biblice doar pentru a le rasturna in cap crestinior care incep sa se pozitioneze fata de anumite aspecte ale societatii in care traiesc. Ciudat insa ca e faptul ca ciclul pozitiilor snobului intelectual e calibrat perfect cu ritmul alegerilor politice – cand unii sunt la putere, crestinii trebuie sa invete cum sa se organizeze si reziste politic si cultural, cum sa isi ridice clar vocea si sa imbratiseze mandatul cultural de a sta impotriva unei puteri politice corupte,, imorale si abuzive, dar cand altii sunt la putere, crestinii trebuie sa se focalizeze pe treburile spirituale, sa redescopere disciplina tacerii, a umilintei si a intoarcerii obrazului si sa nu se mai implice atata in politica si cultura. Un idiot util, ar spune Lenin!

A fi un snob intelectual evanghelic azi inseamna a infofoli idei esuate in etichete scumpe, a fugi spre puturi ce nu tin apa doar pentru ca te-ai saturat de Izvorul cel adevarat odihnitor. Un plictisit ce se vrea interesant!

A fi un snob intellectual evanghelic azi inseamna a aprecia si simti pretiozitatile imagistice ale celor dusi sa risipeasca vietile in pacate doar pentru a ascunde resentimentele teribile ale unuia impovarat de munca in Imparatia Tatalui. Un fariseu politicos, postmodern!

Cu adevarat, umorul ar fi inmormnatat imediat daca snobismul ar muri. Asadar, vorba lui Caragiale, traim vremuri vesele si politicoase!

Hypocrisy by Etienne Class, Saatchi Art