Alonewithothers's Blog

Sintetizând regula de bază a postmodernismului în arte, Mary Klages își sfătuia studenții: “Let’s just play with nonsense!”(Literary Theory: A Guide for the Perplexed, Continuum, London, 2006, p. 166) De fapt Stravinski avea să anticipeze această reducere a artei în general (și a muzicii în special) ca fiind “powerless to express anything at all: a feeling, an attitude, a psychological state, a natural phenomenon” (Stravinsky, Igor. Chronicle of My Life, Victor Gollancz, London, 1936. p. 91).

Pentru că lumea nu mai are niciun design moral (vezi Fr. Nietzsche), nici arta nu mai are vreo referință transcendentală și nici nu mai urmărește reinstaurarea ordinii sau a unui sens dincolo de aparentul haos al lumii cotidiene.  Eliberarea de ceea ce au fost numite macronarațiuni (credința într-o ordine a universului – nu degeaba vorbeau grecii de cosmos -, Dumnezeu, nemurire, dreptate, înlocuite însă cu noi metanarațiuni ca evoluționismul și justiția socială/corectitudinea politică) lasă omul la egală distanță între animale și mașini. Împrumutăm de la animale apetența pentru imediat, confort și senzorialitate precum și de la mașini repetiția/mimetica aproape deloc obositoare. Luați în considerare aceste caracteristici ale animalelor și ale mașinilor atunci când lecturați/audiați/vizionați produsele culturii de masă de azi.

Ei bine, cu toate eforturile materialismului științific la care suntem predispuși de metodologia științifică naturalistă (altfel nu ar mai fi ”științifică”) tot nu vom putem acoperi cu mâna demiurgică ceea ce suntem. Un întreg univers stă încă ascuns în noi: ”Set up your microscope and tell me what you see; You’ll still know nothing ’bout me.” (Sting, Nothing ’bout me) E de altfel uimitoare relația zbuciumată dintre teoriile științifice și cele ale postmodernismului, un adevărat du-te-vino și te iubesc-te urăsc!

Ralf Kwaaknijd, man woman i  (2008, polystyrene on wood)

Când vreau să evadez din această lume stingheră, gălăgioasă și atât de întoarsă pe dos, mă întorc la Bach. Redescopăr astfel structura rigidă și masculină a unei armonii mai prețioase decât superficialitatea popularității/aparenței atât de (aparent) feminină a clipei (nu e vorba de prejudecăți și discriminări sexiste ci e vorba doar de nevoia esențială a unui echilibru). Nu am nevoie de o artă care să șocheze auditoriul ci de una care îmi raționalizează impulsul și dorința suficient încât să mă bucur de ele fără a cauza daune irecuperabile și remușcări teribile. Am nevoie de o artă care îmi încântă simțurile dar care nu mă transformă într-o creatură necontrolabilă și adictivă. Știu că trăiesc într-o cultură a reciclării/parodiei/pastiștei și totuși a căutării acerbe a originalului și a progresului. Tocmai de accea vreau să savurez arta care îmi stimulează creativitatea intelectuală și totuși îmi oferă acel simț al umilinței în fața grandorii, a infinitului, a ceea ce este dincolo de mine. Am nevoie de acea artă care nu își vinde valoarea pe marfa iluzorie a popularității și a ratingului imediat ci de una care rămâne valoroasă indiferent de moda epocii dar care nu înlemnește într-un formalism searbăd. Am nevoie de o artă care nu mă dezumanizează ci de una care îmi reamintește ce înseamnă să fii om, cu slăbiciuni, temeri, speranțe și bucurii.