Între Dumnezeu şi Cezar

Ironia situaţiei în care fariseii Îl ispiteau pe Isus cu întrebarea dacă se cuvine să plătească taxele romane era că, dincolo de pretinsa lor devoţiune şi sfinţenie pentru Dumnezeu şi dincolo de mult trâmbiţata independenţă faţă de sistemul politic, ei erau de fapt oportuniştii cei mai predispuşi în a se folosi de puterea Cezarului pentru a-L omorî pe Însuşi Dumnezeu!

Observ cum mulţi creştini sunt insensibili la turbulenţele cetăţii nu pentru că se situează în mâinile unui Dumnezeu bun şi atotputernic, ci pentru că

1. (nu fac politică în cetate deoarece) sunt prea ocupaţi cu politica bisericească, nu de puţine ori mult mai crudă şi violentă

ori/şi

2. nu au disponibilitatea, responsabilitatea şi capacitatea de a aplica valorile Împărăţiei la societatea în care trăiesc (pot spune cu certitudine că Isus a fost primul promotor al secularizarii în sensul că a adus credinţa şi valorile lui Dumnzezeu din spaţiul pur religios, cultic, în cel personal, cotidian – a se vedea Predica de pe Munte)

 ori/şi

3. nu pot fi lumină pentru că au încetat a mai fi sare!

Într-un moment în care politica nu mai are subtilităţi, zone de penumbre, teritorii comune prin care se poate iniţia dialogul, atunci când minciuna e promovată drept adevăr, atunci când albul e arătat ca fiind negru şi negrul ca fiind alb, atunci când hoţia e artificiul indispensabil al cuceririi şi exercitării puterii, ei bine, în astfel de timpuri inactivitatea, neluarea de poziţie, indolenţa, refugiul în false mesianisme spiritualizante echivalează cu o acceptare a răului şi minciunii ca norme sociale.

Aşa cum este un timp pentru rugăciune, tot aşa este unul pentru acţiune sau măcar atitudine! Ori vorba lui Burke, cei răi reuşesc pentru că cei buni nu fac nimic!

Reiau câteva note pe care le-am făcut cu ocazia lecturării cărţii “Credinţa în spaţiul public” a lui Miroslav Volf (2011).

În spațiul public ne cam îngrămădim fiecare cu sacul nostru de ”daruri” pentru celălalt, strigându-ne ca buni precupeți credințele sau necredințele noastre, pe care le afișăm într-un concurs de frumusețe a IQ-ului/spiritului. Pluralismul societății, vizibil prin permutarea granițelor geografice cu cele de identitate etnică, religioasă, ale străinului ”next door”, această realitate policromă ne lasă de multe ori descoperiți, nepregătiți, incapabili de dialog, de deschidere către cel diferit. Din păcate, observăm în ultimul timp cum spațiul public este tot mai intoxicat de fundamentalismul religios și cel ateu, cu care face o partidă excelentă, amândouă fiind fețe ale aceluiași chip odios al intoleranței, demn de un tratament de specialitate. Chestiunea libertății dar și a limitelor manifestării credinței/necredinței în spațiul public este o problemă cât se poate de actuală într-o Românie care și-a piedut inocența dar nu-și găsește nici maturitatea.

Și totuși, cum urmașii lui Hristos ar trebui să servească binele comun al societății pluraliste din care fac parte este nu doar o temă de căutări, ci și subtitlul ultimei cărți a lui Miroslav Volf, adică prescripția unuia care vine dintr-un context ce a simțit ororile abrutizării și violentării Celuilalt.

Întrebările la care autorul își propune să răspundă de a lungul cărții sunt:

1) In what way does the Christian faith come to malfunction in the contemporary world, and how should we counter these malfunctions (chapters 1-3)?

2) What should a Christian’s main concern be when it comes to living well in the world today (chapter 4)?

3) How should we go about realizing a vision for human flourishing in relation to other faiths and under the roof of a single state (chapters 5-7)? (Miroslav Volf, A Public Faith: How Followers of Christ Should Serve the Common Good, Brazos Press, 2011, 12)

Autorul optează pentru ”pluralism politic religios”, o poziție aflată la mijlocul distanței dintre excluderea secularistă a religiilor din viața publică și suprasaturarea vieții publice cu o singură religie, așa cum predica Qutb, părintele islamismului radical (p. 7).

Tipologia lui H. Richard Niebuhr din Christ and Culture, a unui Hristos (1)împotriva/(2)al/(3)deasupra/(4)și/(5)transformând cultura este prea abstractă, relația dintre credință și cultură fiind complexă, schițată de M. Volf în 6 puncte:

1. recunoscând Hristosul ca fiind Cuvântul și Mielul lui Dumnezeu venit în lume, credința în El are un rol profetic, implicând credinciosul în toate sferele vieții: educație, arte, afaceri, politică, comunicare, divertisment, etc. (capitolele 1 și 2),

2. Hristos a adus mântuirea prin manifestarea harului – o credință coercitivă, care se impune altora, este una vicioasă, pervertită (capitolele 1 și 3),

3. pășirea pe  urmele lui Hristos înseamnă compasiunea, binele și dorința de prosperitate a umanității celorlalți (capitolul 4),

4. pentru că și Isus Hristos a experimentat respingerea, neacceptarea, atitudinea noastră nu ar trebui să fie una de transformare pe scală mare, la parametrii întregii societăți, ci ar trebui să fie una de contextualizare, de acceptare/respingere/învățare/transformare creativă a aspectelor polimorfe și în continuă schimbare ale culturii (capitolul 5),

5. Hristos este descris ca martorul credincios (Apoc. 1:5) iar urmașii Săi sunt de asemenea martori (Fapte 5:32). Tocmai de aceea modul în care creștinii urmăresc împlinirea binelui celorlalți nu trebuie să fie realizat prin impunerea acestei viziuni a binelui comun, ci prin purtarea vieții și mărturiei lui Hristos, care are în sine această viață mai bună (capitolul 6),

6. deși creștinii sunt exclusiviști din punct de vedere religios, ei trebuie să fie pluraliști în ceea ce privește proiectele politice (capitolul 7).

Aș dori să descriu câteva disfuncționalități ale credinței, Volf făcând apel nu atât la critica maeștrilor suspiciunii (Nietzsche, Marx și Freud) cât la tiparul credinței profetice, al unei ”înălțări receptive” și al unei ”reveniri creative” (expresii ce îmi aduc aminte de acea ”inspirare” și ”expirare” de care vorbea John. Stott).

1. Disfuncționalități ale ”înălțării”:

a) reducția funcțională:

[functional reduction] It happens when practitioners of prophetic religions lose faith in the significance of the encounter with God as God and employ religious language to promote perspectives and practices whose content and driving force do not come from or not integrally to the core of the faith. No ascent has happened; instead, a pretense of ascent  and of speaking and acting in the name of God is employed to promote preset desirable ends. Such “prophets” exploit the authority for their audiences of a god who has lost all authority for the prophets themselves. They have reduced the living God to a function of the prophets’ religious language (19).

b) substituția idolatră:

Much in the Christian faith depends on properly identifying and discerning the will of the One in whose name the prophets are speaking and acting. But God dwells in unapproachable light, as the New Testament says (1 Tim. 6:16), and the sacred texts are notoriously difficult to interpret. Needing to engage the world in God’s name and yet finding it difficult, uncomfortable, or even contrary to their deep-seated convictions to properly identify God and discern God’s will, prophets sometimes transform God in their imagination into a caricature of the true divinity. The prophet’s image of God occludes the reality of God and insinuates itself in its place. The error of idolatric substitution has occurred, and faith is posed to malfunction seriously. (19-20)

2. Disfuncționalități ale revenirii:

a) indolența credinței

– există trei cauze ale acestei indolențe: 1. caracterul credincioșilor: leneși, doritori de rețete prefabricate, de produse gata ambalate, 2. dorința de conformism la sistem față de efortul de a împlini cerințele credinței pe care o îmbrățișează și 3. neputința/lipsa de inteligență și de preocupare în a aplica resorturile credinței la circumstanțele noi sau la problemele contemporane.

Cum poate fi vindecată această indolență?

Mai întâi prin binecuvântarea lui Dumnezeu, dar nu după voia noastră, ci după voia Lui, aceea de a ne lăsa voința în mâinile Lui ca instrumente care să ducă la capăt lucrarea Sa. Apoi izbăvirea din temerea de a falimenta, din melancolia propriei nimicnicimi, prin cererea călăuzirii Lui și, nu în ultimul rând, prin investiția de semnificație a muncii noastre, în crearea, răscumpărarea și consumarea lumii:

The work of each one of us is, then, a small contribution to the grand tapestry of life, which God is weaving as God created the world, is redeeming the world, and will consummate the world. This is the ultimate meaning of our work (39).

b) Coerciția credinței

este vorba nu de indolența, ci de hiperactivismul credinței, de impunerea agresivă a credinței împotriva voinței celuilalt.

Cum ar trebuie să răspundă creștinii la lecțiile de pedagogie a toleranței pe care le predică seculariștii post-iluminiști, folosindu-se de ororile unei istorii nu foarte fericite?

The impulse to neutralize or eliminate religion from public space is mistaken, however. It is mistaken because it is hardly possible to eliminate religion without violence – violence now toward religious folks for whom religion defines a way of life, private as well as public. The impulse to eliminate religion is mistaken also because religions can and often do play an indispensable role in fostering healthy and peaceful social relations. (41)

Ar trebui să manifestăm o credință fină, delicată, dar profundă, monoteismul, creația, răscumpărarea și  noua creație fiind motive pentru a înțelege de ce credința creștină, ca o credință profetică, este una non-coercitivă, una care valorizează solidaritatea universală, mizează pe binecuvântare, suport, implicare, dezvoltare a unei relații între persoane. Răspunzând acuzațiilor din The Curse of Cain. The Violent Legacy of Monotheism a Reginei Schwartz, M. Volf crede că

The argument for inherit violence of Christianity’s monotheism works only if one illegitimately reduces the “thick” religious description of God to naked oneness and then postulates such abstract oneness to be of decisive social significance. I do not dispute that such reduction in fact happens within the Christian community – but when it does, the Christian faith has seriously malfunctioned. Just to affirm God’s naked oneness is a sign that the Christian faith has not benn taken seriously enough, rather than that is inherently violent (44-45).

Dar

If Christian faith is not inherently violent, and if Christians who take their faith seriously are not likely to perpetrate violence, why do misconceptions about the violent character of the Christian faith abound? I have already given part of the answer: Christian have used and continue to use their faith to legitimize violence they deem necessary, and they have done so on a massive scale. Misconceptions of the Christian faith mirror the widespread misbehavior of Christians; and the misbehavior of Christians is associated with misconstruals of their  own faith, with the “thinning” out of its “thick” and original elements. But there is more. For one can easily show that the majority of Christians (and the majority of religious folks in general) are nonviolent citizens, peace lovers, peacemakers, some even peace activists – and such precisely out of religious reasons. The purveyors of violence who seek religious legitimation are statistically a small minority among Christians (as they are among other religions as well) (52)