În noaptea în care a fost vândut… (Credința celor care nu au crezut)

Cum s-a ajuns la crucificarea ruşinoasă de către romani a lui Isus, trădat de iudeii pentru a căror mântuire veniseră şi Care a fost primit de ei ca Împărat al lor doar cu câteva zile înainte de crucificarea Sa?

Dar ei au strigat:

– „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”

– „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat.

Preoţii cei mai de seamă au răspuns:

– „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!”

Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus, şi L-au dus să-L răstignească. (Ioan 19:15-16)

Înainte de răstignirea Lui, mulţimea a avut în faţă o alegere:

Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă slobozesc pe cineva de Paşte, vreţi să vă slobozesc pe Împăratul Iudeilor?”

Atunci toţi au strigat din nou:

– „Nu pe El, ci pe Baraba!”

Şi Baraba era un tâlhar. (Ioan 18:39-40)

Cum să înţelegem însă relatările evanghelistului despre credinţa multor oameni în Isus, care contrastează cu decizia pe care aceştia au luat-o în faţa lui Pilat?

Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. (Ioan 2:23)

Oamenii aceia, când au văzut minunea, pe care o făcuse Isus, ziceau:

– „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.” (Ioan 6:14)

Mulţi din norod au crezut în El, şi ziceau:

– „Când va veni Cristos-ul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” (Ioan 7:31)

Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. (Ioan 8:30)

Şi mulţi au crezut în El în locul acela. (Ioan 10:42)

Mulţi din Iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. (Ioan 11:45)

A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând:

– „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12:12-13)

Este suficient pentru mântuire să vezi manifestarea slavei lui Dumnezeu prin semnele şi proclamarea adevărurilor spirituale atât de adânci pe care le-a făcut Isus în mijlocul lor?

Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (Ioan 6:40)

Hristos ne învaţă că oricine vede pe Fiul (slava lui – Ioan 1:14 – adică semnele Lui şi rostirea Numelui Său – Ioan 20:30-31 -) şi crede în El are viaţa veşnică! Aşadar, arătarea Fiului cu puterea şi frumuseţea Sa nu a fost un spectacol de divertisment ci a fost o invitaţie ca să credem în El, privind la ceea ce a făcut şi a rostit, ca să căpătăm viaţa veşnică!

Cu toţii ştim că mulţimile care au strigat eliberarea lui Baraba şi condamnarea lui Isus au fost intimidate şi aveau frică de preoţii cei mai mari (Matei 27:20). Frica de oameni contrastează însă flagrant cu arătarea slavei lui Dumnezeu prin minunile şi cuvintele lui Isus.

Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca să se împlinească vorba, pe care o spusese proorocul Isaia:

– „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?”

 De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:

– „Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”

Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El.

Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (Ioan 12:37-43)

Cu toate că Isus le-a oferit toate premisele necesare credinţei mântuitoare, aluatul inimii lor nu a lăsat sămânţa Cuvântului să-i transforme. Vorbind exact într-un context asemănător celui precizat în Ioan 12:37-43, un context de orbire spirituală, Isus deosebeşte mai multe modalităţi de a crede sau de a primi Cuvântul mântuirii. Credinţa celor citaţi în pasajele de mai sus s-a asemănat cu:

Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor. (Matei 13:20-22)

Frica de oameni şi slava de oameni se condiţionează reciproc, această combinaţie fiind exact resursa de care Satana s-a folosit pentru condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu. Isus a ajuns să fie crucificat pe dealul Căpăţânii ca loc unde umanitatea, din prea plinul gândurilor sale înfierbântate şi prosteşti, L-a întronat în suferinţă. În faţa arătării slavei Singurului născut din Tatăl, oamenii nu au făcut altceva decât să iubescă mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu, ajungând să-L răstignească pe Domnul Slavei (1 Cor. 2:8).

Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? (Ioan 5:44)