Credință și identitate în Evanghelia după Ioan (o credință prefăcută – Ioan 2:23-25)

23. Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. 24. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. 25. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.

Mulţi oameni au crezut în Numele lui Isus (2:23b), au crezut în cuvintele Sale (rostite în paragraful anterior – 2:16, 19) care făceau trimitere la împlinirea legământului davidic şi care aveau ca argument credibil forţa semnelor pe care le făcea Isus.  Este posibil ca aceste semne precum şi afirmaţiile lui Isus de la Templu să fi fost receptate de mulţime ca un manifest al dreptăţii sociale. Iudeii ştiau că în zilele din urmă trebuia să vină un urmaş al lui David şi să domnească (Is. 11:1; Ieremia 23:5; Ezec. 37:24, etc.) ca un împărat al dreptăţii (Is. 9:6; 11:3-5; Ieremia 23:5), domnia lui având dimensiuni mondiale (Ps. 72:8; Zaharia 9:10, etc.).

Cui nu-i este de folos un împărat al cărui tron şi domnie să fie veşnică, promisă de Dumnezeul Cel Atotputernic, împărat care să restabilească echitatea socială şi să judece poporul cu dreptate? Care iudeu nu ar fi primit aşa cum se cuvine un împărat care să-i ofere eliberarea de stăpânitorii cruzi, păgâni şi lacomi care dominau atunci peste poporul ales al lui Dumnezeu? Cu siguranţă că semnele pe care le făcea Isus îi încuraja pe mulţi să creadă că El este un mare prooroc şi poate chiar Mesia, Împăratul promis! La acel praznic al Paştelor, când speranţele mesianice erau în fierbere, venirea noului prooroc în Ierusalim putea împlini tiparul aşteptărilor mesianice.

Din perspectiva Vechiul Testament, venirea Împărăţiei lui Dumnezeu ar însemna înfrângerea naţiunilor păgâne şi a duşmanilor lui Israel. Motivul unui război escatologic apare frecvent la profeţi (Mica 4:11-13; Ţef. 3:8; Is. 31:4-9; Ez. 38, 39; Ioel 3:9-15; Zah. 12:1-9; 14:1-3). Această speranţă a victoriei asupra duşmanilor s-a păstrat în gândirea iudaică şi a devenit unul din motivele principale ale speranţelor populare cu privire la venirea Împărăţiei. Un scriitor necunoscut din secolul I î. Hr. Se roagă pentru venirea Unsului Domnului ca să refacă soarta Israelului, să cureţe Ierusalimul de romanii detestaţi şi să înalţe Oraşul Sfânt, astfel încât naţiunile să vină de la marginile pământului să-i vadă gloria (Psalmii lui Solomon 17:23-27, 32-33). Un alt autor necunoscut de apocalipsă aşteaptă o teofanie care să pedepsească naţiunile, să le distrugă idolii şi să înalţe Israelul la locul lui în soare (Înăţarea lui Moise 10:7-8). Descoperirea recentă a literaturii comunităţii de la Qumran, care include o descriere a războiului escatologic dintre Fii Luminii (membrii sectei de la Qumran) şi Fii Întunericului, accentuează înţelegerea iudaică a Împărăţiei lui Dumnezeu în termenii victoriei politico-naţionale. Pe acest fundal, putem să înţelegem dorinţa poporului de a-L face pe Isus Împăratul lor după ce El Şi-a manifestat puterea miraculoasă prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor (Ioan 6:15). Cu un conducător militar atât de înzestrat de Dumnezeu, victoria Israelului împotriva romanilor putea fi asigurată [1].

Dar, dacă cei din Ierusalim au crezut în Numele Lui, de ce Isus nu le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, aşa cum este promis în Ioan 1:12? Dacă au crezut în Numele Lui datorită semnelor Lui, oare nu ar fi trebuit să aibă viaţa veşnică, ceea ce constituie tocmai scopul scrierii Evangheliei (Ioan 20:31)?

S-ar părea însă că ceva este în neregulă cu credinţa lor!

Isus nu avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om pentru că El ştia ce era în om, spre deosebire de noi, oamenii, care avem nevoie de mărturia altora şi de anumiţi indici (analiza discursurilor, a gesticii, mimicii, etc.) ca să cunoaştem ce este în om. Această cunoaştere a gândurilor şi a atitudinilor oamenilor probează divinitatea lui Isus, ca fiind Dumnezeu, Creatorul şi Domnul întregii creaţii:

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”

– „Eu, Domnul, cercetez inima, şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.” (Ieremia 17:9-10).

Domnul întrupat este Cel care cunoaşte inima fiecărui om. Această scurtă relatare despre atotcunoaşterea lui Isus aruncă o lumină asupra modului în care se poate configura credinţa sau necredinţa oamenilor în Isus Hristos, a nuanţelor diferite care alcătuiesc un portret al umanităţii, în care ne regăsim fiecare: iubitori de bani, căutători de senzaţional şi de minuni, refractari ai oricărui efort de reformă şi credincioşi imaturi (cap. 2:13-23), intelectuali împovăraţi de orgoliu, oameni uşuratici în modul lor de viaţă, reformatori, marginali şi vârfuri ale societăţii, “favorizaţi” ai istoriei sfinte şi proscrişi (cap. 3-4).