Credință și identitate în Evanghelia după Ioan (cum se primește mântuirea – Ioan 2:23-4:54)

Acest segment de text  radiografiază modalităţile de credinţă pe care le pot avea oamenii în faţa Fiului lui Dumnezeu, venit ca Miel al lui Dumnezeu! Odată prezentat Cel care avea să ne ofere mântuirea promisă, se discerne acum credinţa mântuitoare, precum şi antiteza acesteia, credinţa zădarnică. Tocmai din aceste motive, definitoriu pentru înţelegerea acestor texte care ne stau înainte este afirmaţia evanghelistului din Ioan 2:24-25:

Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om. (Ioan 2:24-25)

Chiar dacă se pot propune şi alte structuri decât cea din comentariul de faţă [1], desfăşurarea secvenţelor narative din acest segment al Evangheliei după Ioan poate fi organizată asemenea unui chiasm.

Nesatisfăcut de optica secvenţială a unor exegeţi consultaţi (optică care nu poate explica satisfăcător de ce textul decurge în acest mod în care îl avem noi, ţinând cont că autorul ar fi avut nenumărate alte variante de compunere a textului Evangheliei sale), am dorit să descopăr logica integrării acestor texte în arhitectura discursivă complexă a Evangheliei după Ioan.

Evanghelia după Ioan implică o cursivitate a textelor pentru împlinirea scopului enunţat de autorul său. Din acest motiv, am considerat textul de la Ioan 2:23 până la Ioan 4:54 ca fiind unul unitar şi care schiţează posibile atitudini şi modalităţi umane de a crede în Cel ce a fost prezentat în Ioan 1:1-2:22. Remarca Domnului Isus din Ioan 4:48 poate fi o considerată ca enunţarea necesităţii parcurgerii unui proces pedagogic ca oamenii în mijlocul cărora a venit să poată crede în El ca Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că a fost prezentat profesorul, intrat în clasa de elevi (cap. 1-2), pentru că elevii s-au prezentat în diversitatea profilurilor lor psihologice şi pentru că şi-au dat un test al capacităţii lor de a înţelege ceea ce le spune profesorul (cap. 3-4), profesorul începe a armoniza obiectivele actului său pedagogic modurilor diferite de a recepta şi de a înţelege ale elevilor (cap. 5 până la cap. 12 – prima parte), avertizându-i că s-ar putea ca testul care va urma să-i lase pe mulţi corigenţi (cap. 12 – ultima parte). Lecţiile marelui Pedagog pentru contemporanii Săi încep, în Evanghelia după Ioan, cu o lecţie a semnelor (cap. 5-6), apoi continuă cu cea a sărbătorilor (cap. 7-8) şi a imaginii păstorului promis, pornind de la atitudinile diferite iscate de vindecarea orbului în ziua Sabatului (cap. 9-10). Ciclul de lecţii culminează cu lecţia/semn hotărâtoare, o înviere, cea a lui Lazăr, prietenul lui Isus, înviere prin care Isus Îşi arată puterea de a învia morţii. Această putere se va concretiza, paradoxal, în hotărârea Sa de a muri ca miel de jertfă adus lui Dumnezeu pentru ispăşirea neamului omenesc (cap. 11-12).

Procesul semnificării discursului m-a determinat să iau în considerare atât articulaţiile cu textele precedente, cât şi cu cele ce-i vor urma, găsind astfel o logică a aşezării textelor tocmai în acest spaţiu al Evangheliei şi nu în altul. Am observat că după prezentarea identităţii lui Isus din Ioan 1:19-2:22 (pentru că mântuirea constă în credinţa în Isus ca fiind Hristosul, El trebuia mai întâi identificat şi prezentat), urmează raportările diferite ale oamenilor faţă de acest Isus, care tocmai a fost prezentat ca Cel de care aveam nevoie, Mielul şi Fiul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea am denumit această secţiune Primirea mântuirii!

În Ioan 2:23-4:54 este prezentat un cuprinzător tablou clinic al celor pentru care S-a făcut trup Cuvântul lui Dumnezeu! Totodată, în textele din capitolele 2:23-4:54 cuvântările lui Isus au o amploare mai redusă în comparaţie cu cele care sunt prezentate începând cu capitolul 5. Dialogurile din această secţiune privesc o varietate de profiluri umane, cea mai vastă din Evanghelia după Ioan. Însă accentul textului cade pe cuvântul credinţă, cerinţă comună care se regăseşte în fiecare parte a acestei secvenţe a Evangheliei în care ne aflăm.

Ultimul pasaj conţine o atitudine a lui Isus faţă de cei din Galileea, El reproşându-le că dacă nu vor vedea semne şi minuni, cu nici un chip nu vor crede (Ioan 4:48), afirmaţie simetrică cu cea din Ioan 2:24-25, cu care începe această secvenţă şi care îi priveşte pe cei adunaţi în Iudeea, la sărbătoarea Paştelor.

Luând în considerare similarităţile ideatice dintre secvenţele narative din Ioan 2:23-4:54, propun următoarea structură ideatică a textului:

 

A. o credinţă prefăcută în Numele lui Isus (Ioan 2:23-25)  

 

B. credinţa în Isus reclamă o schimbare a gândirii (Ioan 3:1-21)  

 

C. vectorul adevăratei credinţe (Ioan 3:22-36)  

 

B’. credinţa în Isus reclamă o schimbare a vieţii (Ioan 4:1-26)  

 

A’. o credinţă neprefăcută în Isus (Ioan 4:27-54)  

 


[1] O altă structură chiastică a textelor din cap. 2 şi 3, bazată pe paralelisme, a fost propusă ţinând cont de forma de discurs (dialogală sau monologală). Cele două unităţi de texte încep cu o relatare a evanghelistului, relatare care este considerată cheia dialogului care îi urmează:

A. 

(1) 2:23–25, relatare;

(2)3:1–12, dialogul lui Isus cu Nicodim;

(2) 3:13–21, monolog,

redare a “vocii lui Isus”.

B. 

(1) 3:22–24, relatare;

(2) 3:25–30, dialogul lui Ioan

Botezătorul cu ucenicii lui;

(3) 3:31–36, monolog,

reeditare a “vocii lui Isus”.

(Thyen, T., Aus der Literatur zum Johannesevangelium, în Theologische Rundschau, nr. 44, 1979, p. 112; apud. Beasley-Murray, George R., op. cit., p. 45.)

Chiar dacă această propunere are farmecul ei, în munca exegezei urmăresc, mai mult decât poezia de dragul poeziei, cursivitatea şi exigenţa textului (aceea de a fi interpretat conform propriilor reguli). Un interpret serios al unui text poate spune că “a prins” ceva din orizontul de intenţii şi sensuri pe care autorul le-a comunicat prin textul său doar dacă va putea recompune într-o manieră cursivă, logică, universul de discurs descris de text. Acest interpret trebuie să fie capabil “să asambleze” fiecare pasaj în întregul discursului, să-i poată înţelege topos-ul, aşezându-l într-o relaţie cât se poate de firească, naturală, cu cel precedent şi cu cel care îl urmează. Să fim realişti: nu-mi foloseşte la nimic finisarea unei ferestre sculptată în aur dacă nu am construit ansamblul casei în care să mă adăpostesc! Totodată, inteligibilitatea unui text (exceptându-l pe cel de factură post-modernă, care este – sau se doreşte a fi –  un simplu joc al referinţelor aleatorii) obligă un desen mental coerent, care poate fi supus permanent contestării, dezarticulării şi demontării propriei logici! Tocmai de aceea, o interpretare validă îşi capătă demnitatea tocmai prin angajarea sa faţă de criteriul falsificabilităţii (să ne aducem aminte de teoria falsificabilităţii din Logica cercetării a lui Karl R. Popper, reluată, într-o anumită formă, în spaţiul hermeneuticii, de Umberto Eco în Limitele interpretării). Interpretarea validă a unui text nu este cea care doar propune argumente pentru logica textului sau a unei anumite secvenţe a textului respectiv (se pot găsi n argumente pentru cel puţin atâtea interpretări posibile, dar nu şi necesare), ci acea interpretare care, după ce-i sunt sustrase schelele (valorizările subiective ale celui care a propus-o), rezistă şocurilor criticii altora, critici ce respectă aceleaşi reguli general-valabile. Această remarcă nu trebuie însă înţeleasă ca fiind dezvoltarea crudului principiu adevărul se votează şi aparţine majorităţii!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: