Aflat în stadiu avansat de ciroză (urmare a hepatitei C, veche de ani de zile), dr. Jack Kervokian se luptă să trăiască pentru a-şi susţine cauza. Chiar dacă şi-ar fi aşteptat sfârşitul prin 2006-2007, domnul doctor a mai ţinut ceva conferinţe şi, slavă Domnului, a ajuns şi în 2010 să dea interviuri CNN-ului (prelungirea vieţii unui om, fie el adept al eutanasiei, nu poate fi decât un motiv de bucurie pentru orice creştin). Iată dar un om cu o boală incurabilă care trăieşte pentru a-i convinge pe alţii de dreptul de a-şi lua viaţa. Să fie aceasta o tehnică literară postmodernă, de parodiere a dilemei lui Camus, dacă viaţa se merită sau nu trăită?
Ceea ce e moral, trebuie legiferat! Să înţeleg că după ce e legiferat, acel lucru va fi cu mult mai moral!?! Când legea devine imorală, trebuie s-o încalci! Să înţeleg că frumosul slogan va fi valabil şi atunci când avortul, homosexualitatea, eutanasia, etc., vor fi reglementate ca norme de conduită în societate!?! Cu alte cuvinte, modifică legea astfel încât răutatea de ieri să devină bunătatea de astăzi! (Vituperarea de azi a “minoritarilor”, sprijiniţi de aristocraţia mediatică, mă face să fiu foarte sceptic cu privire la valoarea imuabilă a emancipării.) Dar mi se pare foarte interesantă această credinţă a lui Kervokian în valoarea absolută a unei alegeri de ordin moral, valoare care e dincolo de convenţiile sociale acceptate la un moment dat în societate!
Despre ce alegere morală vorbim? Dr. Kervokian spune că un pacient poate alege să moară, dar este decizia doctorului dacă îl ajută sau nu să moară. Deci, implicarea morală în moartea pacientului e recunoscută chiar de către doctorul morţii.
Dacă doctorul îşi argumentează acceptarea eutanasiei active prin extinderea practicii autanasiei pasive, larg acceptată în spitale, atunci am putea merge pe acelaşi proces cognitiv, de lărgire a sferei noţiunilor? Putem spune atunci că eutanasia voluntară poate conduce la eutanasie involuntară? Cu siguranţă că astfel se poate deschide larg o uşă viitoarelor abuzuri. Evidenţele istoriei sunt prea grăitoare pentru pervesitatea minţii umane. Nu mă gândesc la camerele de gazare (şi totuşi, vorba doctorului nostru simpatic, gazarea lasă decedatului o frumoasă îmbujorare), ci la situaţii mult mai aproape de noi istoric şi geografic. Ştie oare cineva câţi copii născuţi prematuri cu probleme din România comunistă au fost ajutaţi să apară în cifrele sistemului la rubrica “născuţi morţi”? Poate că Florin Iepan şi cei care au făcut filmul Decreţeii vor avea prilejul şi curiozitatea să vadă şi alte părţi ale epocii care a îmbolnăvit România, făcând-o să trăiască mai mult moartă decât vie! Personalul medical de atunci au fost atent instruit să ajute PR-ul utopiei comuniste a sistemului medical modernizat. Cu o simplă pătură aşezată asupra celui “fără şanse” se păstra atât “integritatea” vieţii persoanelor, cât a imaginii unui sistem terifiant! Dar România se “moderniza”! Câţi dintre noi, cei care trăiesc astăzi, ştiu că au fost născuţi prematuri, poate cu probleme şi cu indicatori nu prea fericiţi la naştere, dar cineva le-a mai acordat o şansă şi a luptat pentru viaţa lor?
În cadrul eutanasiei active avem o alterare profundă a relaţiilor dintre medic şi pacient. Cine poate opri caruselul declanşat de acţiunea doctorului de a curma viaţa unui pacient?
Mă gândesc că astăzi suferinta poate fi tratată fără a-l eutanasia pe pacient. Iar în cazurile incurabile, să nu uităm că există şi medicina paliativă. Cu o anumită formă de eutanasie – cea pasivă, pot fi de acord, în virtutea faptului că în cazurile incurabile trebuie oferit sprijinul natural corpului – de aer, mâncare şi apă, lăsând cursul natural al bolii să meargă mai departe.
Să nu uităm că problema fundamentală a acceptării sau respingerii eutanasiei o constituie background-ul filosofic, cultural.
Oare nu cumva măsura umanităţii şi valorii le dai tocmai când simţi că trupul şi se destramă şi conştiinţa ţi se aneantizează în singurătate? Unde să te refugiezi atunci când te vezi dezgolit în faţa unei suferinţe incomode? Pare cel mai simplu şi egoist să te laşi în braţele primitoare ale morţii!
Dar oare suferinţa bolii e cea mai mare suferinţă din viaţa umană? Reducţionistul empirist va fi suficient de consistent în concepţia sa astfel încât să găsească suficientă putere de a trece imperturbabil peste moartea sau trădarea sau renegarea unui foarte bun prieten, soţ/soţie, etc.?
În condiţii limită mai sunt şi “minuni”, iar unii îşi refuză dreptul de a muri demn doar pentru că au realizat că pot trăi demn. A se citi cazul unui tânăr din Marea Britanie – Blink, and you live – doctor’s message to man in a coma. Oare Stephen W. Hawking, care are ALS (Amyotrophic Lateral Sclerosis), o boală incurabilă, nu ar fi unul dintre posibilii subiecţi umani care nu au o conditie demnă? Sau Ch. Hitchens cu al său cancer “accelerat”? Să-i convingem (şi) pe aceştia de “ne-demnitatea” statutului lor uman şi de nevoia de a-şi pune capăt vieţii pentru a-şi păstra integritatea fizică şi psihică?
Faptul că Jan Grzebski s-a trezit din comă după 19 ani de îngrijire continuă de către soţia sa iubitoare arată o altă faţă a iubirii, cea adevărată, cu adevărat umană, faţă de mofturoasa încăpăţinare cu care aruncăm la gunoi jucăria numită viaţă atunci când ea s-a “defectat”. Din păcate, perspectiva strict utilitaristă nu poate oferi nicio garanţie că consumerismul obiectelor nu se transferă către relaţiile umane. Astfel, poarta către eugenie şi “purificare” e deschisă larg, chiar dacă fără intenţii directe. Şi, dacă tot contează ce spun pacienţii, câţi dintre noi ştim că mai sunt bolnavi, incurabili, terminali sau nu, care mai au încă curajul să lupte pentru afirmarea calităţilor umane şi nu pentru măsurarea cinică a valorii umane prin cifrele kilogramelor de carne?
Eutanasia contemporană pare a fi rezultatul unui conflict dintre o utopie (calitatea vieţii poate fi citită ca un instrumentar al unei sociologii modificate şi o reminescenţă a mitului paradisiac) şi o necruţătoare realitate (biologia modificată îşi arată limitele). Cu riscul de apărea un gnostic dualist, cred că dacă din măruntaiele vieţii în lumea noastră postadamică ar fi fost extirpate durerea şi moartea, atunci nu am mai fi avut bucuria cunoaşterii bucuriei, iubirii şi a unui sens care transcende efemeritatea epidermei. Fără acceptarea normalităţii vulnerabilităţii umane, Shakespeare, Bach şi Van Gogh ar fi rămas nişte vânzători anonimi, plictisiţi şi plicisitori, dintr-un mall al plăcerilor olimpiene.
Cu alte cuvinte, cum ar fi fost viaţa dacă Adam şi Eva dacă, după ce au mâncat din pomul cunoaşterii, autonomizând capacitatea de definire a binelui şi răului, ar fi avut acces la pomul vieţii şi ar fi trăit veşnic cu noul lor statut căzut? (Ca o ironie, oricine poate observa că transumanismul lui M. Shermer şi al altor nonteişti implică atât idealul autonomiei, al rupturii faţă de orice divinitate, cât şi cel al unei vieţi umane prelungită cât mai mult, prin tehnologie.)
Într-o lume sufocată de gălăgioase paradisuri artificiale, cam orice atingere a durerii este diabolizată şi exorcizată cu medicamente. Dacă maşinăria biologică se strică până la urmă, ne supărăm şi refuzăm orice cheltuială inutilă pentru a o repara. Iar când ne dăm seama că nu ne putem cumpăra o altă viaţă, intrăm în ceva fibrilaţii.
Cu prototipurile umane formate în second life reality, nici nu-i de mirare că respingem orice ni se pare second hand life. Circumscrisă la experienţe cotidiene “maximale”, condiţia umană utilitarist-pragmatică (acel Carpe diem, quam minimum credula postero) devine minimală, dar cu un foarte posibil final mizantrop şi îmbibat din plin cu miros de prozac. Extrapolarea plăcerii atrage sucombarea în faţa suferinţei! Orice pedagogie devine inutilă atunci când suntem cu toţii fericiţi!
Man’s greatest danger lay not in being bored, but becoming bored with pleasure. (G. K. Chesterton)
Moartea ne egalizează şi diferenţiază în egală măsură! Cu toţii murim, însă nu fiecare moarte e un dar!
Rămâne dar deschisă oportunitatea de a trece de fixismul entropic în care ne blochează educaţia, prejudecăţile şi presiunile sociale, pentru a descoperi un alt sens dat vieţii şi morţii:
În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri? (2 Cor. 2:15-16)
Alonewithothers's Blog 