Compasiunea criminalului sau de ce “doctorul moarte” e un simpatic (1)

Pre-condiţionări

După o istovitoare zi de muncă, târât în fuga după câştigul capitalist, nu întotdeauna prea morală, individul hipermodern se aşează seara în faţa noului amvon. Se “prizează” binevoitor o nouă seară de consum al dublei creaţii după chipul şi asemănarea spectatorului/producătorului media. Retorica noilor predicatori se pliază nevoilor de show şi libertianism entropic al plătitorilor de abonamente. Fidelii consumatori devin, cu timpul, fidelii captivi ai unui paradis de promisiuni. (Opţiunea diferenţei şi a discuţiei raţionale faţă de agenda mediei şi subiectele graţios servite spectatorului dau naştere unui foarte ciudat efect pervers al emancipării şi toleranţei postmoderne, scepticul faţă de agenda mediei liberale fiind exportat forţat din clubul exclusivist al celor “open minded” în tărâmul fundamentalismului retrograd.)

Nevoia unei viziuni coerente de viaţă, transpusă în maniera soft a unui entertainment cool, îl face pe individul nostru “autonom” să urmărească cu pioşenie recomandarea “haioşilor” jockeri de la emisiunea radio/TV a matinalului de dimineaţă. Şi, mintea primitiv de simplă a celui care ascultă cu sfinţenie opiniile avangardiste, care să-i compenseze traumele “puritanismului greţos” din copilărie, va primi cu încântare recomandarea de a vedea producţia HBO, You don’t know Jack. Dacă mai punem la socoteală distribuţia încărcată cu nume mari – Al Pacino, J. Goodman, etc., avem atunci suficiente argumente să prindem cu ambele mâini ambalajul emoţionant cu care sunt învelite sloganuri pretenţioase. Aşadar, pregătiţi-vă de lecţia de morală a doctorului Kervokian, supranumit „doctorul moarte”. Cine şi cum are dreptul să moară? Doar un om ştie răspunsul! Să-l ascultăm deci!