3. Modernitatea târzie – Tirania semnului
3.1. Filosofia actuală îşi pune o nouă problemă: dacă putem comunica. Gânditorul modernităţii târzii va răspunde ferm: putem comunica! La urma urmei, acesta ar fi cam singurul lucru ferm care ne-a rămas. Lumea este acum văzută ca fiind alcătuită din semne. Limba este adăpostul fiinţei spunea M. Heidegger. Prin cotitura lingvistică de la începutul secolului XX, semnul devine substanţa lucrului şi a ideii, el substituie un fragment substanţial (lucru) la un fragment mental (idee).
3.2. Acum este tot una a comunica cu a fi şi a cunoaşte. Communico, ergo sum! sau discursul este prealabil realităţii; lumea, prin vorbire, produce o realitate înainte de a lua naştere realitatea. Câştigă cel ce joacă cel mai bine jocul de limbaj, cel ce posedă o lărgime a semnificaţilor. Comunicarea transmite ordinea din lumea noastră pentru a căuta ordinea din lumea celuilalt.
3.3. Este perioada îmbătrânirii sclerozate a umanităţii. Pentru G. Vattimo, sfârşitul modernităţii determină apariţia gândirii slabe, în opoziţie directă cu metafizica sau gândirea tare (constructivistă). Mestecăm doar o metafizică a absenţei, a părăsirii. Când nimic nu mai este sigur, totul devine posibil. În acest pustiu al metafizicii absenţei, ne confruntăm cu infinitele descrieri ale lumilor ficţionale, posibile.
3.4. De la o filosofie a conştiinţei se face trecerea la o filosofie a limbajului, cea care determină acum termenul de valabilitate al oricărei gândiri.
Schimbarea de paradigmă pe care o reprezintă trecerea de la o filosofie a conştiinţei la o filosofie a limbajului constituie o tăietură la fel de profundă ca şi ruptura cu metafizica. Semnele lingvistice treceau până acum drept instrumente şi accesorii ale reprezentărilor; de acum înainte regnul intermediar al semnificaţiilor simbolice dobândesc o valoare proprie. Relaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de fapt preiau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi obiect. Operaţiile de constituire a lumii, care erau apanajul subiectivităţii transcendentale sunt luate în grijă de către structurile gramaticale. Munca reconstitutivă a lingviştilor ia locul unei introspecţii greu controlabile. În sfârşit, regulile după care se înlănţuie semnele, se formează frazele, se produc enunţurile pot să fie desprinse din configuraţiile lingvistice care sunt ca să spunem aşa, realităţi ce se oferă ochilor noştri (s. n.) [4].
3.5. Dispare până şi transcendentul. Categoriile conştiinţei nu mai pot fi clar definite. Conştiinţa însăşi este diseminată, avem de a face cu un ciorchine de euri, o pluralitate a personalităţii, a inconştientului. Semnificatul este pura diferenţă; doar aceasta instituie semnificaţia, sensul.
36. Transcendenţa este negativă. Tematizarea comunicării permite doar o ontologie a suprafeţei semnificante, a reţelei, a internet-ului. Nu există centru, periferie. Totul este dat în suprafaţă. Nu mai e semnificativă distincţia dintre esenţă şi aparenţă!
3.7. Instanţa de judecată şi valorizare este un anumit inconştient al limbajului.
3.8. Adevărat este ceea ce e important pentru mine; exist doar pentru cine mă înţelege; întrebarea „ce este?” constituie o modalitate de a da un sens. […] În fond, întrebarea este întotdeauna „ce este pentru mine?”, nu există fapte, ci numai interpretări, etc., sunt doar câteva dintre axiomele noii gândiri! Adevărul nu mai este definit ca corespondenţă, nici ca şi coerenţă ci este definit ca adevăr semnificaţie. Dincolo de categoriile duale ale raţionalităţii clasice, moderne, lucrăm acum cu categoriile raţionalităţii semnificante. Verificarea acestui adevăr ţine doar de jocul de limbaj folosit.
3.9. Dumnezeu a murit, trebuie reînviat, dar El e acum cu totul altceva, nu mai există spaţiu şi timp în care să-L putem aşeza. S-a ajuns astfel la sintagma absolutul e celălalt, împlinire a profeţiei oamenii erau zei unii pentru alţii. Dumnezeul iudaic şi creştin este pulverizat într-o multitudine de dumnezei secvenţiali (idoli).
Hiperrelativismul lui Nietzsche conform căruia nu există adevăr «în sine», ci nu mai o infinitate de puncte de vedere ireconciliabile [5],
acest relativism îl inspiră pe Heidegger la formularea că gândirea inaugurată de Nietzsche este o monadologie fără Dumnezeu.
3.10. Postmodernitatea este epoca puterii imaginilor ce contrabalansează puterea scrisului. Imaginea răstoarnă spiritul analitic, masculin, elitist, specific modernităţii. Suportul culturii contemporane au devenit mijloacele de comunicare în masă. Asistăm la o democratizare a culturii, dominaţia spiritului sintetic, participativ, exteriorizat, feminin, emoţional. Discursul face demersul iar performanţa depăşeşte competenţa!
As prezenta liniaritatea semnificaţiilor urmărite în desfăşurarea diacronică, în antichitate, modernitate şi postmodernitate, accentuând mutaţia semnelor de la lucru la imagine
| 1. Antichitate | 2. Modernitate | 3. Postmodernitate | |
| 1. | Lucru | Idee
revoluţie copernicană |
Semn
cotitura cotitura lingvistică pragmatică |
| 2. | Existenţă | cunoaştere | comunicare |
| 3. | Metafizica prezenţei | metafizica îndoielii | metafizica absenţei |
| 4. | Filosofia naturii | filosofia conştiinţei | filosofia limbajului |
| 5. | Semnificat transcendent | semnificat transcendental | semnificat pură diferenţă |
| 6. | Transcendenţă pozitivă | transcendenţă incertă | transcendenţă negativă |
| 7. | Suflet | conştiinţă | limbaj |
| 8. | Adevăr corespondenţă | adevăr coerenţă | adevăr semnificaţie |
| 9. | Dumnezeu este altundeva
politeism- teism |
Dumnezeu este altcândva
deism-ateism |
Dumnezeu este altceva
ateism-politeism |
| 10. | Oralitate | Scriere
interioritate analitic masculin raţional |
Imagine
exterioritate sintetic feminin emoţional |
[4] Habermas, Jurgen, La pensee postmetaphysique, Armand Colin, Paris, 1988, p. 13
[5] Ferry, Luc, Homo Aestheticus, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 43
Alonewithothers's Blog 