2. Modernitatea – Semnul supus ideii
2.1. În epoca modernă moştenirea parmenidiană este interpretată în mod idealist poate cel mai explicit de către Descartes şi Hegel: cogito (noein) ergo sum (einai)! Dar acum se creează o ruptură atât de adâncă încât cel ce gândeşte (subiectul) pierde pe cel ce este gândit (obiectul). Toma D’ Aquino deplasează deja subiectul existenţei lui Dumnezeu, a sufletului şi nemuririi din sfera revelaţiei divine speciale în aceea a experienţei universale. Lumea fizică se impune cu modestie drept obiect al cunoaşterii certe, această cunoaştere ştiinţifică fiind posibilă datorită faptului că raţiunea bine cârmuită este coextensivă raţiunii lui Dumnezeu şi poate astfel pătrunde tainele lumii (cel puţin aşa credeau primii moderni, Fr. Bacon şi R. Descartes).
Problema antichităţii, cea privind existenţa, se relativizează în epoca modernă.
Noile probleme vizează ce putem cunoaşte. Culminând cu clasicismul german, filosoful modern afirmă ferm: putem cunoaşte! Dificultăţile apar când dorim să vedem cât de întinsă este cunoaşterea şi ce rol are ea. Instanţa conceptuală nu o mai constituie concreteţea lucrului, ci fluiditatea Ideii. Fragmentul mental instituie fragmentul semnificaţiei şi fragmentul substanţial sau: cum gândeşti aşa vorbeşti şi aşa vezi lucrurile!
2.2. În această tematizare a cunoaşterii, problema originii gândirii dobândeşte o nouă orientare, o centrare psihologică. După acel cogito al lui Descartes, relaţia dintre subiect şi obiect fiind “rezolvată” de I. Kant care, prin încercarea de recuperare a subiectului, pierde definitiv realitatea obiectuală. Realitatea ontologică a ideilor dispare. Acum este tot una a cunoaşte cu a fi şi a comunica.
2.3. Ceea ce este e relativ la ceea ce cunoaştem (ontologicul este determinat de gnoseologic – invers ca la Platon), transcendentul dispare în agnosticism. Asistăm acum la maturizarea gândirii europene, la metafizica îndoielii.
2.4. Cunoaşterea depinde acum de formele cunoaşterii, în ceea ce rezidă din conştiinţa şi receptacolul simţurilor subiectului uman. Filosofia conştiinţei determină lumea cunoaşterii, ceea ce este.
2.5. Formele raţiunii sunt în întregime imanente. Transcendentul este insondabil. Acum semnificatul este de natură transcendentală, este ceea ce ne permite să cunoaştem, aparţine minţii noastre, e ceea ce este în mintea noastră apriori. Conţinutul cunoştinţelor le corelăm doar cu experienţa simţurilor. Realitatea este creaţia gândirii în vârtejul experienţei simţurilor, ne învaţă Kant.
2.6. Transcendenţa este incertă. Prin afirmarea completei autonomii a raţionamentului uman, A. Comte se simte chemat să inaugureze era aşa numitei ştiinţe pozitive, în care raţiunea este reconectată la realitate, înţeleasă însă acum exclusiv ca lume fenomenală.
2.7. Instanţa de judecată şi valorizare este conştiinţa.
2.8. Subiectul produce lumea în cunoaştere, deci verificarea cunoaşterii se face prin respectarea metodei de construcţie a ideilor, prin respectarea ordinii cauzale. Adevărul este definit ca şi coerenţă.
2.9. Pentru moderni Dumnezeu a dat doar un bobârnac universului, a stabilit legile naturii şi S-a retras din această lume. El Se ascunde în tine când priveşti la legile morale pe care le-a întipărit în om. El este la originile cunoaşterii, îl simţi prin legea conştiinţei, dar Dumnezeu este altundeva. Forma predominantă de cunoaştere a lui Dumnezeu este deismul, Dumnezeu absent, retras.
2.10. Modernitatea este structural determinată de apariţia tiparului. Imaginea filosofului este cea a unui erudit. Scrierea creează un alt tip de personalitate, ea pune accent pe interioritate, pe determinarea coerentă şi exactă a realităţii, dezvoltă un spirit analitic, masculin, raţional.
Alonewithothers's Blog 