Situs-urile epistemice – Scurtă istorie a mutaţiilor semnului (1. Antichitatea)

Schimbările paradigmatice ce sunt analizate în interiorul continuităţii istorice confirmă inegalitatea filosofemelor de la:

(1.)    supremaţia Lucrului în epoca antică spre

(2.)   cea a Ideii în modernitate şi ajungând la

(3.)   dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate.

1. Antichitatea – semnul supus lucrului

1.1. Lucrul instituie ideea şi semnul. Fragmentul substanţial substituie fragmentul mental (ideea) şi fragmentul semnificaţiei (semnul).

1.2. Problema antichităţii era problema existenţei pusă într-un mod absolut. Să ne aducem aminte de răspunsul lui Dumnezeu către Moise, caracterizându-Se ca Cel ce este. Anticul răspundea ferm la prima întrebare a trilemei lui Gorgias: există ceva! Acum e totuna a fi cu a cunoaşte şi a comunica! Să ne aducem aminte de vestitele fragmente B3 şi B8 ale începuturilor metafizicii, ale  lui Parmenide [1]:

τό γαρ αντό         νοείν           εττίν    τε καί     ειναί  (B3);

căci aceeaşi        a gândi         este        şi          a fi

ταΰτόν     δ έττίν    νοείν      τε καί     ουνεκεν    εττί            νοημά  (B8);

acelaşi        este    a gândi       şi       a celui ceva care este      gândul

Se oglindeşte dimensiunea semantică, a corespondenţei dintre planul gândirii şi real:

a gândi că este    a gândi că nu este    NOEIN     gândire

ceea ce este        ceea ce nu este          EINAI        fiinţă

=  τό αυτό (identitate)

Fiinţă (to on – gr., ens – lat.) şi existenţă (physis – gr., existentia – lat.) prin urmare vin din adâncurile limbii şi din structurile prime ale gândirii, izomorfe cu cele ale lumii [2].

În afară de gândirea existenţei nu poate fi nimic gândit ca fiind existent. Este cunoscută insistenţa lui Platon asupra unei lumi ontologice reale a ideilor.

1.3. Asistăm la perioada copilăriei umanităţii (amintindu-ne de B. Pascal şi a sa metaforă a  istoriei asemnea viaţii unui om [3]), a metafizicii prezenţei.

1.4. Factorul aprioric în cunoaşterea umană este legat astfel de ordinea raţională, supranaturală. În această tematizare filosofia naturii, a realului instanţiat ca şi consistenţă, substanţă, determină celelalte ramuri ale filosofiei.

1.5. Semnificatul este transcendent subiectului uman. Transcendenţa este valorificată spaţial, pe verticală, între polii sus – lumea ideilor şi jos – lumea fizică, imanentă.

1.6. Avem o transcendenţă pozitivă, a afirmării “inocente” a transcendenţei.

1.7. Instanţa de judecată şi valorizare este sufletul.

1.8. Problema valabilităţii experienţei religioase este considerată aici inseparabilă de cea a realităţii transcendente, a tărâmului supranatural; discutarea ei în funcţie de o altă ordine lăuntrică şi subiectivă era exclusă. În interpretarea alethică a lui Aristotel, afirmaţia parmenidiană este o prefigurare a principiului adevărului corespondenţă. Modalitatea de cunoaştere şi verificare a cunoaşterii o reprezintă generic teoria aristotelică a adevărului corespondenţă.

1.9. Pentru antici Dumnezeu este altundeva, El se ascunde dincolo de lume, în cerurile înalte ale lui Platon, ale iudaismului şi creştinismului.

1.10. Opţiunea antichităţii a fost clar în favoarea oralităţii.

[1] Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, Partea a doua, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 235 şi urm.

[2] Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 29

[3] Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paidea, Colecţia Gândirea nouă, 1997, p. 56