Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (4. Noul Templu)

În lumina pasajelor vechi-testamentare, putem vorbi de Casa lui Dumnezeu din ceruri şi de casa lui Dumnezeu de pe pământ, ca o copie a celei din ceruri. Acest binom cer-pământ, locaş şi Templu ceresc versus locaş şi Templu pământesc este clar exprimat încă din primul pasaj biblic ce face referire la Casa lui Dumnezeu. În desfăşurarea textului din Genesa 28, observăm că Iacov recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în acel loc (Gen. 28:16), recunoscând că acolo este casa lui Dumnezeu şi poarta cerurilor (Gen. 28:17). Tocmai de aceea el a numit acel loc al prezenţei lui Dumnezeu Betel (Casa lui Dumnezeu) (Gen. 28:19).

Construirea cortului Întâlnirii în timpul lui Moise, şi apoi a Templului lui Solomon, se face după chipul (imaginea) Templului ceresc (Ex. 25:9, 40; 26:30; 27:8; 1 Cron. 28:11-19; Is. 66:1-2), noi având acum şi confirmările nou-testamentare ale diaconului Ştefan (F. A. 7:44), ale autorului Epistolei către Evrei (Evrei 8:2, 5; 9:24; 10:1) şi ale apostolului Ioan în Revelaţie (Apoc. 11:19; 15:5; etc.).

Astfel se dublează şi imaginea muntelui cel sfânt (Sionul) şi a cetăţii alese (Ierusalimul) care circumscriu (împreună cu Templul) locaşul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Însuşi Solomon, cel care construieşte Templul de pietre pe muntele Sion în cetatea Ierusalimului (2 Cron. 3:1) spre împlinirea legământului davidic, recunoaşte Templul lui Dumnezeu din ceruri (1 Împ. 8:27 şi mai ales implorarea ca Dumnezeu să îi asculte pe oameni din ceruri: v. 34, 36, 39, 43, 45, 49).

Dorinţa lui Solomon ca Dumnezeu să-Şi pună pe vecie Numele Lui în Templul pe care tocmai l-a construit, ca ochii şi inima Lui să fie acolo pe vecie (1 Împ. 8:29) se întâlneşte cu aceeaşi dorinţă caldă a lui Dumnezeu (1 Împ. 9:3), condiţionată însă de păzirea legilor şi a poruncilor Lui (1 Împ. 9:4-9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doreşte să fie prezent în orice condiţii în mijlocul poporului Său ci, pentru că El locuieşte în sfinţenie (Ex. 15:13c), El doreşte ca poporul Său să fie sfânt, asemenea Lui.

Am ajuns astfel la modalitatea de lectură a multor evrei din timpul lui Isus, lectură în care intenţia lectorilor (de a fi binecuvântaţi în virtutea descendenţei avraamice şi a promisiunilor pe care le-a făcut Dumnezeu părinţilor lor) perverteşte sensul textului sacru şi prevalează intenţiei autorului (a lui Dumnezeu şi a cerinţelor pe care le presupune apropierea de El ca Cel Prea Sfânt). Chiar dacă au avut toate datele vechi-testamentare, mulţi dintre evrei nu au vrut să înţeleagă câteva dintre următoarele elemente care ne ajută la definirea Casei sau a Templului lui Dumnezeu:

1. Casa lui Dumnezeu este un loc în care Dumnezeu Îşi afirmă prezenţa în mod expres (Gen. 28:16b; Deut. 12:5-11; 1 Împ. 8:29; etc.);

2. invitând omul să intre în prezenţa Sa (Ps. 15; Ps. 24:3-6, etc.);

3. relevându-Se şi vorbind mai întâi El oamenilor (Gen. 35:7, 9, 11-15; Is. 6:1-4, etc.);

4. fiind un loc al sfinţeniei Sale (Ex. 15:13c).

5. În lumina a cine este El, se descoperă cine este omul (Ps. 73:17, Is. 6:5; etc.);

6. Dumnezeu oferind iertare, restaurare, înnoind şi sfinţind pe cel ce se apropie de El (Is. 6:5, legea jertfelor şi a curăţirilor din Decalog, etc.);

7. descoperind oamenilor poruncile, planurile şi dorinţele inimii Sale (Ex. 25:21-22; Is. 6:8-13; etc.).

8. Casa lui Dumnezeu este locuinţa lui Dumnezeu împreună cu oamenii (Ex. 19:6; 25:8; 1 Împ.6:11-13; 8:12; Ps. 114:2; etc.);

9. zidită de mâinile Sale (Ex. 15:17c; Is. 66:1-2; etc.);

10. aşezată pe muntele Lui cel sfânt (Ps.48:1-2; 68:15-16; 76:2; 87:1-5; 132:13-14; etc.);

11. mântuind, judecând şi împărăţind împreună cu poporul Său (Ex. 15:18; Ps. 68:16; Is. 25:6-9; 49:8-26; 52:1-10; 60-66; etc.).

Mai întâi de toate, Dumnezeu locuieşte în ceruri (Ps. 11:4; 115:3; etc.), în “spaţiul” ales ca fiind reprezentativ sfinţeniei şi gloriei Sale. Dar acest Dumnezeu doreşte să vină în întuneric (1 Împ. 8:12), pe pământ, printre oameni. Pentru aceasta El Îşi părăseşte locuinţa (Mica 1:2-3; de altfel ziua Domnului este asociată, în viziunea proorocilor, cu venirea lui Dumnezeu). Proorocirile lui Isaia arătau că Cel ce vine în Numele Domnului va fi Însuşi Dumnezeu (Is. 40:10-11; 52:8; etc.). Mai întâi va veni un sol, “un glas” ce va pregăti calea Domnului, pentru ca Israel să poată împlini cuvintele: Pregăteşte-te să te întâlneşti cu Dumnezeul tău, Israele! (Amos 4:12). Exact astfel şi-a definit misiunea Ioan Botezătorul în pustie. Iar proorocul Maleahi vesteşte:

Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor (Mal. 3:1).

Iată slava lui Dumnezeu reintrând în Templul de la Ierusalim. Numai că această slavă nu mai era sub forma unui nor, ci întrupată, ca un om, în Isus din Nazaret. El S-a prezentat iudeilor ca fiind adevărata locuinţă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Învierea Sa din morţi va fi semnul care va dovedi că El este adevăratul Miel care va fi junghiat în adevăratul Paşti şi că este Domnul care mântuieşte şi sfinţeşte.

Mai mult decât cruda, dar “evlavioasa” limitare pe care o facem prin filosofarea “spaţiului sacru” al caselor de piatră, zidite de mâna omului şi dedicate Numelui Lui, Cel nelimitat, Dumnezeul cerului şi al pământului doreşte să locuiască în Casa zidită de Însăşi mâinile Sale. Şi oare ce casă mai minunată poate fi decât fiinţa plămădită ca vas de lut cu suflare de viaţă, creată după chipul şi asemănarea Sa? Puţin infinit înfăşurat în ţărână, imagine vizibilă a Chipului Celui de nevăzut, înţelepciune întrupată, gingăşie a cerului atingând realitatea sensibilă, expozeu al dragostei divine, odihnă a Duhului, locaş al sfinţeniei!

Fiind însă un Dumnezeu consecvent caracterului Său drept şi sfânt, El a oferit omului responsabilitatea de a-şi invita, respinge sau schimba stăpânul locuinţei sale (Luca 11:21-26; etc.).

Realitatea vieţuirii umane din timpurile noastre probează veridicitatea istoriei biblice a primilor oameni care şi-au schimbat stăpânul. Respingerea Ziditorului (prin neascultare şi “concurenţă” luciferică – Gen. 3:1-6) a avut drept urmare părăginirea locuinţei.

Perdeaua păcatului ni-L ascunde pe Dumnezeu (ca un zid de despărţire – Is. 59:2),  devenind astfel o casă a nelegiuirii. Carnea a început să râvnească şi să se războiască împotriva Duhului lui Dumnezeu şi a duhului nostru. Cu o conştiinţă diseminată, ne-am construit un câmp social dominat de conflicte, lupte şi trădări, spionându-ne până şi frustrările. Suntem orbiţi de strălucirea falsă a chipului şi a personalităţii noastre devorate de ambiţii bolnave. Ne-am izolat într-un univers prea mare doar pentru noi şi, ca o justificare compensatoare, ne hrănim lipsa de sens cu angoase ale alienării şi scenarii paranoice ale conspiraţiilor de tot felul.

În cele din urmă am descoperit că, pe furiş, în locuinţa noastră s-a strecurat un nou stăpân, reflectându-i chipul şi însuşirile sale. Natura paradoxală a omului este acum valorizată negativ: ne luptăm să-i convingem pe alţii că nu există Dumnezeu, acuzându-L însă că este nedrept şi insensibil la suferinţele umane. Neputând să facem binele, îmbrăţişăm răul, propovăduindu-ne însă unii altora un umanism schizofrenic de genul: “crede în tine însuţi”, “puterea este doar în tine”, etc.. Am ajuns să carnalizăm până şi duhul nostru prin atitudinile idolatre faţă de Dumnezeu! Şi, pe măsură ce ne măsurăm itemii “evoluţiei” umanităţii prin acumularea artefactelor tehnologice, suntem tot mai predispuşi îndobitocirii prin ficţionalizarea filmelor sau a emisiunilor de divertisment, prin emancipări vecine cu animalitatea inconştientă, prin practici şamanice (binevoitoarele vrăjitoare şi practicanţii “magiei albe” ce se cocoţează în conştiinţa multora prin programele mediatice) şi superstiţii oficializate (de genul zodiacului), etc.. În încercarea de a ne “repara” locuinţa, nu facem altceva decât doar să văruim realitatea vieţuirii noastre!

Chiar dacă am ajuns o monstruoasă caricatură a planului Său iniţial, Dumnezeu are iniţiativa de a “bocăni” la uşa existenţei noastre, aplecându-Se spre realitatea închisorii în care ne-am zăvorât, dorind să locuiască din nou împreună cu noi. Ştiindu-ne însă îngustimea pe care am căpătat-o prin “emanciparea” păcatului şi pentru a nu ne brusca puterea de înţelegere, Dumnezeu foloseşte istoria ca pe un extraordinar material pedagogic, în speranţa că vom accepta dorinţa Lui şi Îl vom invita în casa noastră.

Mai întâi, Dumnezeu Se descoperă la Betel – Casa lui Dumnezeu – deasupra unei pietre (Gen. 28). Extinzând oferta relaţiei unui întreg popor, pe care îl alege ca popor al Său, reprezentant printre celelalte neamuri ale pământului (Ex. 19), Dumnezeu vine să locuiască în mijlocul acestui popor printr-un Cort (în drum spre Canaan – Ex. 40) şi apoi într-un Templu de pietre (în ţara promisă – 1 Împ. 8:10-11; etc.).

Considerând că poporul Său a învăţat ceva din primul legământ, din “busola” apropierii de El prin elementele Cortului şi ale Templului, pentru că a “predat” lecţia relaţiei cu El prin proorocii Lui şi prin robia babiloniană, la sfârşitul veacurilor El Însuşi a venit printre oameni, îmbrăcat ca un om, suferind şi bucurându-Se ca unul dintre noi. Chiar Ioan Botezătorul, cel trimis să netezească drumul spre şi pentru Dumnezeu (Is. 40:3; Ioan 1:23; etc.) i-a pregătit pe evrei, anunţându-i că Sfântul Unic, Domnul Cel fără început şi fără sfârşit este printre ei (Ioan 1:26-27; etc.).

Pentru că Domnul doreşte să locuiască într-un locaş sfânt (Ps. 24:3; etc.) şi pentru că Templul de la Ierusalim a ajuns o casă de negustorie (Ioan 2:16) şi o peşteră de tâlhari (Luca 19:46; etc.), Dumnezeu alege să-Şi pună Numele şi să-Şi găsească plăcerea în Fiul Său întrupat (Luca 3:22; etc.). Prin El, această stare după voia lui Dumnezeu urma să fie extinsă la cât mai mulţi dintre oameni (Is. 53:11b). Fiul lui Dumnezeu a creat omul şi tot El îl poate mântui şi restaura din paragina păcatului şi a morţii (ex.: linia de argumentare a apostolului Ioan din Prolog: Cuvântul creator al lui Dumnezeu este deopotrivă Dumnezeu şi S-a întrupat în Isus pentru mântuirea oamenilor, El fiind Fiul lui Dumnezeu – Ioan 1:1-18; Col. 1:15-20; etc.).

Isus este oglindirea şi prezenţa slavei Tatălui (Ioan 1:14; 14:10; Col. 1:15; Evrei 1:3; etc.), un nou Templu sfânt al lui Dumnezeu, locuinţa trupească a plinătăţii dumnezeirii (Col. 1:19; 2:9), caracteristici confirmate (şi pentru cei care nu aveau încă cărţile Noului Testament) prin cuvintele şi minunile Sale. El este acel fiu al lui David care construieşte o Casă lui Dumnezeu, zidită nu din pietre ci din pietre vii, din oameni, locuinţa de odinioară a lui Dumnezeu. Dar trebuia mai întâi ca această locuinţă să fie eliberată de vechiul ei stăpân, să fie curăţită şi sfinţită (Luca 11:20-22).

  1 comment for “Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (4. Noul Templu)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: